Ciudăţenii primului cuplu regal al României: Elisabeta îl trezea pe rege să-i citească poezii ...

Două firi complet opuse, regele Carol I şi regina Elisabeta aveau slăbiciuni şi defecte umane inerente, dar şi ciudăţenii izvorâte din statutul acestora. Contemporanii au notat că regele nu şedea niciodată în timpul audienţelor, chiar dacă durau o oră, iar vizitatorul era astfel obligat să stea şi el în picioare

În 1889, Maude Rea Parkinson, o tânără profesoară de limbi străine, amatoare de călătorii şi aventură, ajunge în România şi rămâne până la 1911 când Marele Război o obligă să se întoarcă în ţara natală, Irlanda. Acolo şi-a scris amintirile, singura sa încercare memorialistică, volum apărut în 1921 şi republicat în 2014 în ţara noastră „Douăzeci de ani în România“ (1889-1911).

Cartea, scrisă într-un ton deopotrivă critic şi amuzant, nu ocoleşte defectele societăţii româneşti, nici măcar pe ale elitelor, în preajma cărora a petrecut foarte mult timp. Unele detalii sunt aproape complet necunoscute publicului şi sunt aduse la lumină de atenţia „scormonitoare“ a autoarei pentru că, după cum ea însăşi spunea, „lunga mea şedere în această ţară m-a învăţat, printre altele, că în Bucureşti  nu există secrete“.

La distanţă de peste un secol, înseamnările irlandezei privind Casa Regală română, în special despre Carol I şi Elisabeta a României, scot la iveală atât lucruri cunoscute, cât şi unele suprinzătoare, adevărate „ciudăţenii regale“.

Audienţele în picioare ale lui Carol I

Cel mai longeviv domnitor al României, regele Carol I (1839-1914) este descris de contemporanii şi de către soţia sa ca o persoană rece, preocupat permanent, aproape excesiv, de datoria sa de rege. Comportamentul acestuia este descris cel mai bine de regina Elisabeta care spunea despre Carol că este „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”.

„Regele Carol era o persoană reticentă şi reţinută. În lungii ani petrecuţi în România nu a avut niciodată un prieten apropiat. Avea o anume rezervă, care a rămas una dintre trăsăturile sale distinctive, şi n-a părut să cedeze niciodată. (...) Regele ducea cu adevărat o viaţă singuratică. Foarte rar era văzut la vreo întrunire sau distracţie publică. Doar dacă prezenţa lui era absolut necesară“, notează şi Maude Rea Parkinson.

De altfel, o formă de exprimare a distanţei faţă de ceilalţi era salutul regal, pe care suveranul îl făcea întotdeauna doar cu un deget, comportament notat în „Amintirile politice“ ale ministrului liberal I.G. Duca.

Şi profesoara de limbi străine scrie despre o ciudăţenie a regelui. „Mi s-a spus adesea că la audienţe nu şedea niciodată, chiar dacă durau o oră. Vizitatorul era astfel obligat să stea şi el în picioare “, se arată în volumul „Douăzeci de ani în România“.

Excentricităţile Reginei Elisabeta

Scriitoare, traducătoare şi poetă, cunoscută sub pseudonimul de Carmen Sylva, Regina Elisabeta a României (1843-1916) era o fire extrem de delicată, romantică şi visătoare, opusul severului şi intransigentului său soţ, Regele Carol I.

Firea reginei a fost pusă la grea încercare de îndatoririle monarhice, iar moartea prematură a unicului său copil a amplificat sensibilitatea nativă făcând-o să găsească alinare, de exemplu, şi în preocupări mai neobişnuite, precum spiritismul.

Câteva dintre ciudăţeniile regale ale Elisabetei sunt notate şi Maude Rea Parkinson, acestea fiind bazate pe mărturiile unor persoane din epoică, dar şi pe baza zvonurilor care circulau în societatea românească în acei ani.

„Un violinist sau un pianist care se hotăra să dea un concert la Bucureşti era sigur că se se va bucura de o primire entuzistă din partea reginei. Dificultatea era să mai plece. Era atât de prinsă de muzică, solicitând o piesă după alta, încât bietul muzician obosit abia de scăpa la timp pentru concertul de seară. Uneori, matineele muzicale se întindeau până târziu în seară“, scrie profesoara irlandeză, care mai spune despre regină că „aceasta era, cum bine spun germanii, puţin ubberspannt (excentrică)“.

„Fosta regină era şi o talentată poetă, compunând sonete la momente ciudate, uneori în nopţile când nu putea dormi. Nu rareori îl trezea pe rege din somnul adânc să-şi dea cu părere asupra operei. Uneori îmi părea rău pentru regele Carol. Era atât de reticent, reţinut şi controlat, că trebuie să fi găsit foarte neplăcute chestiunile în care era constant atras de activitatea sau entuziasmul reginei“, este unul dintre exemplele date de profesoara care a petrecut peste 20 de ani în România.

Excentricităţile reginei aveau, uneori, şi manifestări publice. „Nu voi uita niciodată momentul când a împlinit 60 de ani. Cu această ocazie a scris un articol numit «A şaizecea aniversare», care a fost publicat în toate ziarele. Acolo îşi exprima bucuria că ajunsese la 60 de ani, iar toate furtunurile şi necazurile vieţii fuseseră din fericire depăşite. Apoi a relatat cum şi-a petrecut această fericită zi.

Seara fusese la teatru, întoarsă acasă a constatat că slujnica prostuţă adusă din Germania era ascunsă sub masă, unde asculta muzica frumoasă ce se auzea dintr-o cutie muzicală. Toate pisicile reginei erau împodobite cu funde noi pentru această ocazie, iar pe masă şi pe scaune erau cadourile sosite în absenţa sa. I-a luat o vreme să cerceteze toate aceste comori. După un alt cântec din cutia muzicală şi un ultim pupic pentru pisici, s-a pregătit să se odihnească într-o cămăruţă învecinată cu budoarul său“, scrie în volumul „Douăzeci de ani în România“.