Cinismul, de la vechii greci la societatea modernã

Cinismul la antici a reprezentat o şcoalã de gândire şi moralã care punea accent pe ascetism şi criticã antimaterialistã. Cinismul modern pe de altã parte este înţeles drept manipulare, egoism şi imoralitate. Cum s-a produs schimbarea radicalã de sens şi ce ar însemna vechiul cinism pentru societatea contemporanã? Este improbabil ca oamenii sã mai adopte valorile vechii şcoli, pe când cinismul modern nu prea are multe valori pozitive de oferit. Cel puţin submineazã pe moraliştii convinşi. Oricum, curentul este important în istoria gândirii, din moment ce atâţia mari cugetãtori, de la Diogene la Machiavelli, Spinoza sau Nietzsche au fost creditaţi cu cinismul…

Un cinism mai vechi...

Vechea şcoalã este cea înfiintatã de Antisthenes (446-366 a.Hr.) şi Diogene din Sinope (404-323 a.Hr.) Moralitatea predicatã aici aproape cã excludea orice altã parte a filozofiei. Antithenes era un filozof itinerant care nu avea nevoie de niciun bun personal exceptând toiagul, pelerina şi bocceaua cu pâine uscatã. Pe felul sãu simplu de a trãi se fundamenta dreptul de a-i critica pe ceilalţi pentru materialismul şi cinismul lor. Susţinea cu tãrie o austeritate de tip socratic şi idee cã suferinţa aduce beneficii. Cel mai faimos cinic este însã Diogene din Sinope.

Multe surse conţin anecdote despre el probabil cea mai faimoasã este aceea în care Alexandru cel Mare se oferã sã-i facã o favoare, dar acesta refuzã spunându-i sã se dea la o parte din soarele sãu. Anecdota subliniazã independenţa sa. Mai este faimos şi pentru cã mergea ziua cu o torţã în mânã, cãutând oameni sinceri. Trãia într-un butoi şi pentru cã urina în public i se zicea kyon, câine, originea cuvântului cinic. Cinismul nu era un moralism intelectualizat, ci un sistem de practici.

Diogene ataca materialismul şi propovãduia întoarcerea la naturã, fiind împotriva instituţiilor politice. Vorbea dupã cum ii fãcea plãcere (parrhesia), miza pe independenţã (autarkeia) şi cultiva negarea de sine (askesis). Respingea normele sociale şi era într-adevãr egoist, dar nu pe seama celorlalţi, pentru cã nu manipula şi nu minţea. Cinici mai puţin cunoscuţi sunt Monimus, Onesicritus, Menippus şi Menedemus (sec IV-lea a .Hr.), ba chiar şi o femeie, Hipparchia.

Despre cinism putem afla din cartea a şasea a Vieţilor şi Doctrinelor Filozofilor a lui Diogenes Laertios, iar scriitorul Lucian (120-190) ne spune cã s-ar putea sã fi existat mai mulţi pretinşi cinici decât veritabili. Dialogul sãu dintre Peregrinus şi Proteus ridiculizeazã un cinic ipocrit care îşi anuntã suicidul doar ca sã atragã atenţia, dupã care este fortat sã o facã pentru a salva aparenţele, care teoretic nu ar conta pentru un cinic. Alt dialog, Demonax, se considerã a fi povestea cinicului ideal, dar şi a demoralizatorului, pentru cã acesta ia în derâdere pe cei slabi, efeminaţi sau bolnavi.

Şi Epictet ne-a lãsat informaţii despre învãţãtura cinicilor, care de altfel se mula destul de bine pe stoicism. Pânã la urmã fondatorul stoicismului, Zenon, era elevul cinicului Crates. Şcolile de gândire sunt medii de idei dinamice. În discursurile sale, Epictet atrage atenţia cã un cinic trebuie sã aibã în vedere şi ajutorul divin, iar totodatã sã fie conştient cã are rolul unui rege, în sensul de rege al spiritului.

Cinismul nu se rezumã doar la comportament ascetic şi la critici neîncetate la adresa omenirii, ci şi la disciplinã de sine. Adicã omul trebuie sã incerce sã urmeze calea binelui, cre presupune eliberarea de tot ce înrobeşte, deci posesiuni, funcţii, relaţii. Cinicul este liber pentru cã mintea lui este liberã. Trebuie sã devinã un exemplu, deci pânã la urmã şi el este obligat la ceva.

Dacã aceastã formã de ascezã pare puţin cam durã, mai existã varianta lui Dion Chrysostomul, oratorul din Prusa (40-112), care dincolo de discursul antimaterialist mai pãstreazã o dozã de toleranţã şi flexibilitate. Descriind şi el întâlnirea dintre Diogene şi Alexandru, menţioneazã cã Diogene încearcã de fapt sã-l avertizeze pe rege sã nu mai depindã de glorie, ci sã se concentreze pe justiţie şi bunãvoinţã. Ideea este cã scopurile personale trebuie depãşite în virtutea independenţei pe care o putem procura dacã nu mai suntem atât de interesaţi de plãcerile de moment şi de obţinerea unor poziţii înalte. Negare şi control de sine, aşa cum este şi Hercule sfãtuit.

...si unul mai nou

Cinismul nu s-a pierdut dupã finele antichitãţii. Erasmus din Rotterdam include 350 de proverbe cinice în Apophthegmata. Rabelais aprecia satirele lui Menippus. Montaigne îl citeazã pe Antisthenes de 14 ori. Michel Foucault ţine prelegeri despre filozofia cinicã la Berkeley şi Paris, pe care le include în colecţia Le courage de la verite. Cãutând sã stabileascã o genealogie a tradiţiei critice în vest, el conchide cã nu avem o metodã sigurã de a distinge între oratorii autentici, farsori, ignoranţi şi imorali. Cinicii moderni nu fac parte din prima categorie. Dar cum s-a pervertit termenul aşa de mult? David Mazella dateazã tranziţia la finele secolului al XVIII-lea.

Când Edmund Burke îl numeşte cinic pe Rousseau, acuzându-l de ipocrizie, urmeazã linia lui Lucian când îi demascheazã pe falşii cinici. Dar faptul cã Rousseau era (oare?) un cinic nepotrivit devine neimportant în contextul transferului de sens al cuvântului. Definiţia din Oxford English Dictionary (1814) îl eticheteazã pe Thomas Hobbes drept cinic pentru cã presupune cã toţi oamenii sunt egoişti şi imorali în ciuda pretenţiilor de argumentare raţionalã a acţiunilor lor. Şi aceasta a şi rãmas semantica…

Mazella este de pãrere cã recuperarea genealogiei sensului ne poate ajuta sã producem o schimbare socialã în direcţia democraticã. Asta pentru cã cinismul nu implicã numai fatalism şi evitare a politicii. Este probabil o neînţelegere a cinismului antic, care într-adevãr se cam limiteazã la asceza personalã şi la critica autoritãţii. Peter Sloterdijk spune cã de fapt sensul cel nou are legãturã cu Frederic cel mare, Otto von Bismarck şi Republica de la Weimar, definindu-l drept o conştiinţã luminatã in chip fals. El se referã la faptul cã şi atunci când recunoaştem adevãrul, tot continuãm sã trãim dupã principii eronate. Politicienii, clericii, militarii sau doctorii sunt cinici în sensul de egocentrici, exploatatori, manipulatori.

Sloterdijk admira in schim cinismul anticilor, care însemna ridiculizarea şi satirizarea puterii, filozofia de stradã împotriva elitismului platonist. Pe de o parte este de admirat critica lui Diogene la adresa tuturor, dar pe de altã parte este de condamnat lipsa lui de acţiune politicã constructivã. Cele douã se submineazã reciproc.

Michel Onfray scrie la rândul sãu o apologie a cinicilor, punând mare preţ pe anularea nevoii de a poseda, pe umorul uneori exagerat sau pe încrederea vãditã în sine. Nu trebuie neapãrat sã trãim în butoaie ca sã beneficiem de ideologia aceasta eliberatoare. Voltaire şi Nietzsche sunt şi ei cinici canonici. El mai recunoaşte însã şi existenţa cinicilor vulgari, duplicitari, care se folosesc de justificãri de tipul scopul scuzã mijloacele sau individul trebuie sacrificat de dragul comunitãţii. Este ceva de valoare în viziunea anticilor, dar este greu sã punem în practicã altceva decât detaşarea, umorul şi individualismul moderat.

Cinismul este undeva între opinia lui Platon cum cã adevãrul poate fi cunoscut şi opinia sofiştilor cum cã adevãrul e o convenţie. Diogene subordoneazã politica moralei (cinicul tradiţional), iar Machiavelli face invers (cinicul modern). Valorile se bazeazã mai mult pe individ şi pe acţiunea care le concretizeazã. Din aceste punct de vedere cele douã tipuri de cinici se aseamanã. Spinoza este şi el cinic, pentru cã îşi dã seama cã nu dorim ce este bun, ci este bun ce dorim.

Şi Wittgenstein, care sugereazã imposibilitatea existenţei eticii ca ştiinţã, deci ne-ar rãmâne doar voinţa individualã. Deci, deşi Diogene stã departe de politicã, cinicii de mai târziu justificã acţiunea politica prin voinţã. Înseamnã cã liberalismul modern este cinic. La fel şi fascismul.

Multe dintre problemele vieţii de zi cu zi sunt un produs al cinismului, diferit de scepticism. Scepticul se îndoieşte de esenta comunicãrii, în timp ce un cinic se îndoieşte şi de motivaţia sa. Cinicii presupun tot ce e mai rãu unii despre alţii. O presupunere dogmaticã cã tot ce se petrece e rezultatul unor interese egoiste. Astfel cinismul, extins de la politicieni şi jurnalişti la toate ramurile profesionale, conduce la o delegitimare totalã. Sociologul Jeffrey Goldfard concluzioneazã cã cinismul a fost o componentã principalã a totalitarismului sovietic. În ziua de azi, cinismul este o formã de legitimare prin neîncredere. Cinicii invocã relativismul, gândind cã toate ideile sunt produsul claselor, naţiunilor, intereselor.

Dacã totul este ideologie, nu mai are rost sã încercãm sã o depãşim, deci ne resemnãm şi ne frustrãm. Cinismul critic al lui Diogene este benefic, dar cinismul batjocoritor al celor resemnaţi perpetueazã starea deja proastã. Se mai poate întrezãri şi o încredere non-cinicã în natura umanã. Neîncrederea provine din ciocnirea dintre idealurile înalte şi realitãţile externe. Cinismul are un rol important dacã îşi menţine latura criticã şi nu degenereazã în pretenţii fãrã fundament. Analistul William Chaloupka sugereazã cã este posibil ca democraţiei sã-i priascã cinicii, care provoacã, submineaza, satirizeazã elitele.

Cinicii buni pledeazã pentru vot, contribuie financiar şi participã la activitãţile politice. Dar ca sã funcţioneze cinismul, fiecare trebuie sã dea dovadã de o anumitã dozã. Şi nu este greu. Cinismul a evoluat mult de la antici. Acum a devenit un rezultat al dezamãgirilor. În contrast cu cinismul activ, imprudent, chiar arogant al anticilor, al nostru este egoist, neîncrezãtor, prudent şi detaşat.

Dar nici o întoarcere la vechea formã de cinism nu e o soluţie. Atunci? Poate o mai mare moderaţie în promisiunile politicienilor şi în sperantele oamenilor, pentru ca într-adevãr sã se realizeze ceva concret. Problema principalã a cinismului contemporan este cã avem mijloace antice, cele care ţin de discurs, dar nu şi scopuri antice. Asceza şi abnegaţia sunt pãsãri rare, iar majoritatea oamenilor nu trãiesc în conformitate cu ce propovãduiesc. Pe de altã parte, este nevoie de cinism, pentru cã astfel se mai echilibreazã mediul social şi politic, forţat sã facã faţã individualismului.

Bibliografie:

W. Chaloupka, Everybody Knows:Cynicism in America, Minneapolis:University of Minnesota;

M. Foucault, Fearless Speech, Los Angeles:Semiotexte, 2001;Id., Le courage de la verité, Paris:

Gallimard/Seuil, 2009;

J. Goldfarb, The Cynical Society, Chicago:University of Chicago Press, 1991.

D. Mazella, The Making of Modern Cynicism, Charlottesville:University of Virginia Press, 2007;

M. Onfray, Cynismes. Portrait du philosophe en chien, Paris:Bernard Grasset, 1990.