Cine au fost cu adevărat cavalerii templieri?
La peste 700 de ani de la desfiinţarea Ordinului Templierilor (1119-1312), celebrii „călugări-războinici” medievali exercită încă o puternică fascinaţie asupra imaginaţiei populare. Asociaţi cu practicile oculte, cu francmasoneria sau cu diferitele „coduri ale lui da Vinci”, templierii au intrat de mult timp în domeniul legendei. Totuşi, cine au fost membrii primului ordin militar religios al Bisericii Catolice şi care sunt faptele istorice care stau la temelia mitului templierilor?
Deşi în Occidentul medieval au existat numeroase ordine militare religioase, niciunul nu a exercitat un asemenea impact major asupra imaginaţiei populare precum templierii. De-a lungul timpului, faptele reale s-au amestecat cu numeroase legende, templierii ajungând să fie asociaţi cu Cavalerii Mesei Rotunde, căutătorii Sfântului Graal sau cu francmasoneria. Această imagine romanţată a călugărilor războinici, datorată numeroaselor romane sau filme hollywoodiene inspirate din istoria templierilor, a fost facilitată şi de distrugea arhivei Ordinului, în 1571, atunci când otomanii au ocupat Ciprul. Cu toate acestea, pe baza dovezile existente, scrise sau arheologice, istoricii au reuşit să reconstituie o bună parte din povestea reală a templierilor, care este aproape la la fel de fascinantă ca mitul popular.
Cum s-a născut Ordinul
După prima Cruciadă, din nevoia de a le oferi protecţie pelerinilor creştini din Ţara Sfântă, mai mulţi nobili, în special descendenţi ai unor vechi familii flamande şi burgunde, au înfiinţat un ordin militar religios, denumit iniţial „Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici” („Soldaţii sărmani ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon– latină), denumire prescurtată apoi în „templieri”. Conform cronicarului medieval Guillaume din Tyr, în anul 1119, nouă cavaleri s-au prezentat în faţa patriarhului Ierusalimului, unde au depus jurămintele de sărăcie, obedienţă şi castitate.
Citește și:
Regatul Ierusalimului-de la cer la pământ, de la pioşenie la barbarism fără margini
Cruciadele, de la legendele cavalereşti, la realităţile meschine ale Evului Mediu
Cruciadele și ordinele militare religioase
Când templierii au ajuns în Ţara Sfântă, cavalerii ospitalieri îngrijeau deja pelerinii bolnavi într-o mănăstire spital din Ierusalim, ordinul fiind recunoscut de Biserica Catolică încă din 1113. Însă, la această dată, ei nu erau organizaţi ca un ordin militar-religios, această inovaţie fiind introdusă de templieri.
Contrar unei opinii larg răspândite, templierii nu erau călugări în sensul strict al termenului. Deşi depuneau jurămintele monahale de castitate, sărăcie şi obedienţă, ei nu trăiau izolaţi de lume, într-o mănăstire, ci erau prezenţi în prima linie, pe câmpul de luptă, unde purtau robe albe şi o manta albă pe care era cusută o cruce roşie, simbol al martiriului.
Una dintre cele mai puternice instituţii private din istorie
Însă templierii nu au schimbat radical numai instituţia monahală occidentală, introducând conceputul de „călugăr-războinic”, ei au revoluţionat şi viaţa economică medievală. Folosind un concept contemporan, putem afirma că Ordinului Templierilor, în cele aproape două secole de existenţă, a funcţionat ca o adevărată corporaţie multinaţională modernă avant la lettre, cu filiale în numeroase ţări.
Asemenea multor grupări religioase medievale, administrarea Ordinului Templierilor era structurată ierarhic. Marele Maestru îşi desfăşura activitatea la sediul central, din Ţara Sfântă, iar teritoriile vaste din Occident erau împărţite în provincii, administrate de câte un comandant al zonei, care, la rândul său, îi supraveghea pe Maeştrii responsabili de conducerea caselor teritoriale ale templierilor. Principalii ofiţeri ai Ordinului erau Marele Maestru, Seneşalul, Mareşalul, Comandanţii şi Postăvarul. La apogeu, influenţa Ordinului Templierilor era uriaşă. Cavalerii nu erau numai „călugări-războinici”, ci şi bancheri, comercianţi, constructori, proprietari de terenuri şi de corăbii, diplomaţi, consilieri ai capetelor încoronate şi Suveranilor Pontifi şi multe altele.
Inovaţiile economice introduse de templieri le-au permis să devină una dintre cele mai bogate şi mai puternice instituţii private din istorie. Pe parcursul existenţei sale, Ordinul a dobândit mii de proprietăţi, terenuri, sate, păduri, mănăstiri, porturi etc., atât în Occident, cât şi în statele cruciate din Orient. Totuşi, o bună parte averea Ordinului, donată de persoane particulare, nu putea fi înstrăinată fără permisiunea proprietarului, asemenea unei cutii de valori dintr-o bancă modernă. Dimensiunea exactă a imperiului economic construit de templieri rămâne un mister.
Bancherii nobililor, ai regilor şi ai papilor
În lumea medievală, dominată de incertitudine, fortificaţiile templierilor se numărau printre puţinele locuri în care averile puteau fi depozitate în siguranţă. Deşi Biserica interzicea cămătăria, Ordinul a reuşit să dezvolte serviciile bancare la o scară fără precedent în epocă. Templierii au inventat o formă timpurie a scrisorii de credit, pentru a uşura pelerinajele. Ceea ce a început ca o formă simplă de servicii bancare oferite pelerinilor s-a transformat într-un adevărat imperiu financiar, templierii devenind bancherii nobililor, ai regilor şi ai papilor, cărora le împrumutau deseori sume uriaşe. Pentru a nu percepe direct dobândă, ei au inventat o formă timpurie de comision de administrare, care acoperea costurile serviciilor financiare. Deşi au existat în epocă acuzaţii potrivit cărora templierii erau lacomi, acestea au fost destul de rare, părerea generală despre ei fiind favorabilă. Însă averea templierilor nu provenea numai din intermedieri financiare, ci şi din activităţi protoindustriale şi comerciale.
Primele secole ale celui de-al doilea mileniu al erei creştine nu au adus doar o perioadă de fervoare religioasă, ci şi o explozie economică. În umbra Cruciadelor, activitatea comercială a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în Europa Occidentală şi Mediterană, atingând cote nemaiîntâlnite din perioada de glorie a Imperiului Roman. Ordinul Templierilor s-a aflat chiar în centrul acestui avânt economic. Galerele lor transportau pelerini, echipament militar, bani, animale şi mână de lucru din Occident spre Ţara Sfântă. Bineînţeles, aceste corăbii nu se întorceau goale din Orient, ci aduceau mirodenii, ţesături de lux, tămâie şi uleiuri uleiuri rare, folosite în ceremoniile religioase. Într-o epocă în care piraţii, atât creştini, cât şi sarazini, răspândeau groaza pe mare, este uşor de înţeles de ce pelerinii şi comercianţii preferau să călătorească sub protecţia templierilor.
La ordinul lui Filip al IV-lea, toţi templierii din Franţa sunt arestaţi
Marea bogăţie de care se bucura Ordinul, fără precedent în lumea medievală, l-a transformat într-o ţintă pentru regele francez Filip al IV-lea, care a complotat împreună cu papa Clement al V-lea pentru distrugerea acestuia. Urcat pe tron în 1285, Filip al IV-lea, cunoscut şi drept „cel Frumos”, a jucat rolul decisiv în distrugerea Ordinului Templierilor. Ambiţiosul monarh nu a ezitat să intre în conflict cu papa Bonifaciu al VIII-lea, care dorea să reafirme întâietatea Suveranului Pontif în lumea creştină. Filip l-a acuzat pe Papă de mai multe crime, inclusiv erezie şi magie neagră. Tot el i-a expulzat pe evrei din Franţa, în 1306. În anul următor, el a ordonat, în secret, arestarea tuturor templierilor din regat.
În ziua de joi, 12 octombrie 1307, Jacques de Molay, Mare Maestru templier, fusese invitat să fie unul dintre purtătorii sicriului la înmormântarea cumnatei regelui. Onoarea acordată de Filip s-a dovedit a fi o capcană. În ziua următoare, vineri, 13 octombrie 1307, toţi templierii din Franţa au fost arestaţi. Gestul a căzut ca o lovitură de trăsnet în toată lumea creştină occidentală. Filip le-a scris tuturor suveranilor catolici, pentru a le expune punctul său de vedere şi a le solicita sprijinul împotriva membrilor Ordinului din ţările respective. Însă cei mai mulţi monarhi au refuzat, pur şi simplu, să creadă acuzaţiile incredibile aduse de regele francez. Cu toate acestea, Filip s-a bucurat de sprijinul decisiv al papei Clement al V-lea. Născut în Franţa, acesta a ajuns pe scaunul pontifical cu ajutorul lui Filip, fiind încoronat papă la Lyon, în 1305. Având o poziţie precară – el şi-a exercitat pontificatul la Avignon, nu la Roma – Clement nu le-a luat apărarea membrilor Ordinului.
Templierii, acuzaţi de peste 100 de crime
Arestarea templierilor avea să conducă la unul dintre cele mai răsunătoare procese din istoria civilizaţiei occidentale, desfăşurat între 1307 şi 1314, când a fost ars pe rug ultimul Mare Maestru templier, Jacques de Molay. Cavalerii au fost acuzaţi de peste 100 de crime. Învinuirile aduse acestora au fost legate în principal de erezie, sodomie, idolatrie, precum şi de lepădarea de Hristos. Acuzaţiile se bazau preponderent pe mărturiile informatorilor regelui şi pe confesiunile smulse sub tortură. Aceasta era o metodă de interogare acceptată în procesele medievale, care nu aveau ca scop aflarea adevărului, ci dovedirea acuzaţiilor. Sub presiunea unor torturi inimaginabile, Marele Maestru Jacques de Molay, care avea o vârstă înaintată în momentul arestării, a recunoscut acuzaţiile care i se aduceau pe 24 octombrie 1307. O zi mai târziu, alţi 30 de lideri templieri importanţi au cedat şi ei în faţa inchizitorilor, pecetluind soarta Ordinului. Sub presiunea lui Filip, Clement al V-lea a emis o bulă prin care le cerea suveranilor catolici să îi aresteze pe templierii din regatele lor, însă în numele papei.
Cu siguranţă că Filip şi-ar fi dorit ca procesul templierilor să se încheie cât mai repede, însă papa, care nu a avut curajul să-l înfrunte direct pe suveran, a reuşit să-l prelungească mai mulţi ani. În 1311, Clement al V-lea a prezidat Conciliul de la Viena, care a declarat că Ordinul Templierilor nu se făcea vinovat de acuzaţiile aduse, având în vedere că acestea nu au putut fi dovedite. Cu toate acestea, anii de procese şi torturi au distrus Ordinul, care nu mai avea cum să fie funcţional. În anul 1312, Clement a emis o bulă papală care dizolva Ordinul, iar la scurt timp, o altă bulă care transfera toate bunurile templierilor unui alt ordin religios, cel al ospitalierilor, nu unui conducător laic.
Execuţia şi blestemul Marelui Maestru
În martie 1314, în faţa unui grup de cardinali şi teologi francezi din Paris, Marele Maestru Jacques de Molay şi trezorierul său au găsit curajul să retracteze mărturisirile făcute sub tortură, afirmând că Ordinul nu se face vinovat de învinuirile aduse. Acuzaţi că au căzut din nou în erezie, pentru că şi-au retras mărturisirea, cei doi au fost daţi pe mâna regelui, care a ordonat imediat să fie arşi pe rug, fără să se consulte cu Suveranul Pontif.
Execuţia a avut loc la 18 martie 1314, pe o mică insulă din mijlocul Senei, în apropierea grădinilor regale. Legenda spune că, în timp ce ardea pe rug, Jacques de Molay i-ar fi blestemat pe Filip al IV-lea şi pe Clement al V-lea să îl urmeze în maxim un an, pentru a da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru nelegiuirile comise. Deşi s-ar putea să nu aflăm niciodată adevărul despre acest „blestem”, ştim sigur că cei doi conspiratori, care au uneltit împotriva Ordinului, „l-au urmat” pe Marele Maestru în acelaşi an:Papa Clement al V-lea a murit în aprilie, iar Filip al IV-lea, în noiembrie, la numai 46 de ani. Cei trei fii ai regelui au murit şi ei la scurt timp, fără urmaşi, sfârşindu-se în acest fel dinastia Capeţienilor.
Părăsind scena istoriei, cavalerii templieri s-au refugiat în imaginarul popular. Bogăţia lor fantastică, influenţa de care s-au bucurat, misterul ritualurilor secrete (care le-au adus numeroase acuzaţii în timpul procesului), precum şi sfârşitul lor răsunător le-au asigurat un loc în legendă, de care nu se mai bucură niciun alt ordin religios medieval. De-a lungul timpului au apărut numeroase speculaţii privind averea lor fabuloasă, relaţia cu francmasoneria (organizaţie contemporană care nu are absolut nicio legătură cu Ordinul medieval al cavalerilor templieri) sau privind legenda Sfântului Graal. Multe dintre romanele cavalereşti asociate acestui mit au fost scrise la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, perioadă care coincide cu maxima înflorire a Ordinului. Deşi nu există vreo dovadă istorică că vreo povestire din acest ciclu ar fi scrisă de templieri, aceştia au fost asociaţi cu această temă, mergându-se până la confuzia cu cavalerii Mesei Rotunde, personaje fictive din saga arturiană. Asocierea dintre templieri şi Sfântul Graal este vie şi în prezent, fiind un element central într-unul dintre cele mai populare romane publicate la începutul acestui secol, Codul lui Da Vinci, opera autorului american Dan Brown.
Bibliografie
Barber, Malcolm, The New Knighthood:A History of the Order of the Temple, Cambridge University Press, 1995.
Barber, Malcolm, The Trial of the Templars, 2nd ed., Cambridge University Press, 2006.
Gogeanu, Paul, Mari procese din istoria justiţiei:Ordinul Templierilor, Ian Hus, Carol I Stuart, John Lilburne, Mareşalul Ney, Editura Ştiinţifică, 1973.
Ralls, Karen, Enciclopedia cavalerilor templieri, Polirom, 2008.