America la 250 de ani: Cine au fost britanicii care au susținut Războiul de Independență

Revoluția Americană nu a fost o confruntare simplă între coloniști și metropolă, în ciuda faptului că Declarația de Independență vorbea despre dizolvarea legăturilor dintre un popor și altul. Desigur, în America existau loialiști care au refuzat să se alăture cauzei revoluționare. Însă și în Marea Britanie au existat numeroși oameni care au susținut revoluția.

La fel ca în colonii, alegerea taberei era uneori o chestiune de interes personal. Negustorii și manufacturierii, ale căror mijloace de trai depindeau de comerțul cu America, s-au numărat printre cei mai vocali opozanți ai politicilor agresive promovate de guvernul britanic în anii 1760 și 1770. Când au izbucnit luptele, în 1775, ei au organizat petiții prin care cereau pace și reconciliere.

Însă revoluția a fost și o chestiune de principiu – o luptă privind natura și limitele libertății – iar mulți britanici au privit-o în același fel.

De fapt, încă din anii 1760, disputa dintre coloniștii americani și guvern era strâns legată de probleme precum corupția, oligarhia și tirania puterii executive din Marea Britanie. Jurnalistul și politicianul londonez John Wilkes a dat naștere unei mișcări populare de opoziție, devenind liderul unei coaliții formate din negustori și muncitori londonezi. Aceștia considerau că regele acumula prea multă putere, folosind mita și numirile în funcții pentru a controla Parlamentul și a-l împiedica să reprezinte cu adevărat poporul.

Acest context politic l-a format pe Thomas Paine, care s-a mutat la Philadelphia în 1774 cu o scrisoare de recomandare din partea lui Benjamin Franklin (care locuise la Londra între 1757 și 1775, înainte de a reveni în America pentru a se alătura revoluției). O nouă colecție a scrierilor lui Paine sugerează că acesta a fost mult mai activ decât se credea anterior în dezbaterile din ziare și pamflete din anii 1760 și începutul anilor 1770. El nu a devenit revoluționar în America, ci în Marea Britanie.

Între timp, argumentele coloniștilor americani privind lipsa reprezentării lor politice și abuzurile comise de miniștri corupți au găsit ecou de cealaltă parte a Atlanticului. Wilkes nu a câștigat niciodată cu adevărat respectul lui Franklin, însă a colaborat îndeaproape cu Arthur Lee, un american din Virginia, care a publicat frecvent articole în presa de opoziție în perioada în care a locuit la Londra, între 1770 și 1776. Odată ce „guvernarea arbitrară” urma să fie instaurată în colonii, avertiza Lee, aceasta avea să „traverseze curând oceanul și, în cele din urmă, să se stabilească în Anglia”.

Printre cei care au legat agravarea crizei americane de problema guvernării reprezentative s-a numărat activistul împotriva sclaviei și juristul Granville Sharp. În 1774, el a publicat un pamflet intitulat Dreptul natural al poporului de a participa la procesul legislativ, în care susținea că „toți supușii britanici”, inclusiv cei din America și Irlanda, erau „în mod egal liberi potrivit legii naturii”. Într-adevăr, independența legislativă a Irlandei a fost una dintre consecințele luptei revoluționare transatlantice.

Lupta împotriva despotismului

Pe măsură ce criza a degenerat într-o rebeliune deschisă în 1775, istoricul Catharine Macaulay a acuzat guvernul că urmărea să accelereze „progresul lent, dar constant, al despotismului” în întreaga Britanie și în imperiul său. De altfel, lucrarea sa Istoria Angliei îi prezenta într-o lumină favorabilă pe revoluționarii republicani ai secolului al XVII-lea.

Așa cum a arătat recent istoricul Mary Sarah Bilder, această lucrare l-a inspirat pe Thomas Jefferson în redactarea Declarației de Independență. Fratele lui Macaulay, John Sawbridge, era unul dintre cei mai importanți aliați ai lui Wilkes în Parlament.

Cauza patrioților din colonii s-a bucurat, de asemenea, de un sprijin puternic din partea protestanților dizidenți din Marea Britanie, cei care refuzau să se conformeze doctrinei Bisericii Angliei și care, din acest motiv, sufereau diverse forme de excludere din viața civilă. Dizidenții aveau propria lor tradiție de luptă pentru libertate, care s-a împletit cu revendicările privind reforma parlamentară și drepturile coloniilor americane.

La mijlocul anilor 1770, profesorul dizident James Burgh a publicat o amplă lucrare în trei volume, care inventaria „erorile, defectele și abuzurile publice” ale sistemului politic britanic. „Când poporul își va face singur dreptate”, avertiza el, „vai de tirani!”.

Spiritul revoluției

Poate cea mai influentă lucrare favorabilă cauzei americane publicată în Marea Britanie a fost însă cea a intelectualului și predicatorului dizident galez Richard Price. Cartea sa Observații asupra libertății civile s-a vândut în 60.000 de exemplare, iar răspândirea ei a fost amplificată de numeroasele reacții indignate ale susținătorilor guvernului.

Price sublinia că libertatea depinde de suveranitatea populară – conducerea exercitată în mod egal de întregul popor – despre care considera că era încălcată de ambele părți ale Atlanticului. Revoluția din America, susținea el, făcea parte dintr-o apropiată „revoluție în treburile acestui regat”.

Cartea lui Price (potrivit criticilor săi) i-a impresionat pe oamenii de rând din Marea Britanie – „croitori, negustori de seu, fabricanți de săpun... coșari” și mulți alții, ca să nu mai vorbim de „patrioate”. Cu siguranță a fost citită și de James Aitken, supranumit „John Pictorul”, un zugrav care fusese atras de cauza revoluționară în timpul șederii sale în coloniile americane la începutul anilor 1770. La sfârșitul anului 1776, Aitken a incendiat șantierul naval militar din Portsmouth, ca parte a unei campanii menite să slăbească Marina Regală. A fost prins și executat în 1777. Până atunci, autoritățile erau profund îngrijorate de impactul pe care Revoluția Americană îl avea chiar pe teritoriul britanic.

Cei mai mulți britanici nu s-au alăturat însă rebelilor. Chiar și Price și ceilalți simpatizanți ai săi nu au mers atât de departe precum Paine, care, în Common Sense, ceruse abolirea monarhiei. Atunci când vechiul adversar catolic al Marii Britanii, Franța, a intrat în război de partea americanilor, în 1778, opinia publică s-a orientat mai ferm în sprijinul guvernului.

Cu toate acestea, în timpul Revoltelor Gordon, doi ani mai târziu, se spune că mulțimea striga: „Pace cu America și război cu Franța!”. Nemulțumirea față de politica coruptă și oligarhică a Marii Britanii rămânea larg răspândită.

După ce efortul de război britanic s-a prăbușit în urma înfrângerii de la Yorktown, în 1781, puterea a fost preluată de un nou guvern condus de oameni care se opuseseră războiului încă de la început. Aceștia au inițiat câteva reforme înainte ca propriile conflicte interne să ducă la căderea guvernului.

Price, alături de mulți alți oameni care îi împărtășeau convingerile, a privit rezultatul cu speranță. „Lupta dusă de America a fost glorioasă”, îi scria în 1783 prietenului său american Benjamin Rush, „iar deznodământul a fost exact cel pe care mi l-am dorit: emanciparea statelor americane și recunoașterea independenței lor.”

_{Foto sus: Asediul orașului Charleston (1780) de căre armata britanică. Pictură de Alonzo Chappel (© Wikimedia Commons)}

-------

Autor: Tom Cutterham, profesor asociat de istorie a Statelor Unite, Universitatea din Birmingham

Articol publicat inițial pe site-ul The Conversation (engleză) sub licență Creative Commons