Cine a fost Frederic al II-lea „Stupor Mundi”?

Frederic al II-lea, supranumit Stupor Mundi pentru interesele și capacitățile sale de polimat, a fost exponentul dominant al Sfântul Imperiu Roman în Italia și în Levant în secolul al XIII-lea. Descendent atât din casa italo-normandă de Hauteville (d’Altavilla), pe partea maternă, cât și din dinastia von Hohenstaufen, pe partea paternă, ca fiu al Împăratului Henric al VI-lea, Frederic a fost în primul rând Rege al Siciliei (1198), înainte de a ajunge să fie ales Rege al Romanilor (Rege al Germaniei în 1215) și Împărat al Sfântului Imperiu (1220). 

Din postura sa de Rege al Siciliei, stăpânind Messina, unul dintre cele mai importante porturi către Outremer, se arată foarte interesat de mișcările cruciate, deși implicarea sa în Cruciada a Cincea (1217) este mai mult simbolică, iar lipsa lui din tabăra de la Damietta și apoi de pe Valea Nilului este prezentată ca motiv principal al eșecului campaniei și în final al pierderii atât a Damiettei, cât și a încrederii baronilor din Țara Sfântă. Regele Ierusalimului Jean de Brienne îl vede ca șovăielnic, iar Papa Honorius al III-lea pune eșecul cruciadei pe seama lui, ceea ce întârzie recunoașterea și încoronarea sa ca Împărat.

Tot șovăielnic începe și Cruciada a Șasea, iar la valurile de antipatie pe care le atrage atitudinea lui nesigură și disimulată se adaugă un (nou) conflict cu Papalitatea: Furios pe tergiversările și prefăcătoria Împăratului, dar și pe faptul că acesta își deposedase socrul – capabilul rege al Ierusalimului Jean de Brienne – în 1225, pentru a-i prelua titlul, Papa Grigore al IX-lea îl excomunică. Conflictul general Papalitate-Împărat nu este propriu-zis o noutate, ba chiar din contră – în jocurile politice dintre Biserică și capii Imperiului, acest conflict este normalitatea practică.

Tensiunile dintre autoritatea Bisericii Catolice și suveranii seculari pentru primatul asupra drepturilor și relațiilor feudale și ecleziastice din cadrul Imperiului generează uneori chiar războaie deschise. Așa că nu este surprinzător nici că, că odată ales podesta al Perugiei și campion al Papalității, fostul rege al Ierusalimului Jean de Brienne, dezmoștenit și nedreptățit de Frederic, luptă cu spada în mână împotriva încercărilor de subminare a autorității papale în Italia de către interesele imperiale. 

Frederic însă nu este un monarh obișnuit. Născut în Italia și crescut într-o lume duală, la apusul puterii și prestigiului italo-normand și în același timp sub un model administrativ diferit, germanic, care tindea către supremație și în Sicilia odată cu preluarea tronului de către Henric – tatăl lui Frederic a fost temnicerul lui Richard Inimă de Leu în perioada 1192-1194 –, noul împărat își îmbrățișează mai degrabă latura orientală, meditativă, amatoare de plăceri, intrigi, cercetări filosofice și mai puțin de posturi marțiale și victorii pe câmpul de luptă. 

Ca admirator al poeziei provensale și al trubadurilor occitani, Frederic încearcă activ și premeditat să altoiască aceste forme culturale occitane în societatea italiană, încurajându-le în special la curtea lui din Sicilia. Rezultatul este fondarea, sub mecenat imperial, a Școlii Siciliene, o aventură lirică în dialect italo-sicilian, prin care formele poetice occitane sunt reinterpretate și adaptate relațiilor și caracteristicilor feudalismului local, insular și sud-italian.

Interesul principal în lumea artistică pe care Împăratul o cultivă în jurul lui este rezervat iubirii curtenești, el însuși fiind înclinat către poeme (canzoni) de dragoste:

„Poi ch’a voi piace, amore, ch’eo deggia trovare, 

Faro onne mia possanza ch’eo venga a compimento.

Datto aggio lo meo core, in voi, ma’Donna, amare,

E tutta la mia speranza in vostro piacimento.

E non mi partiraggio da voi, Donna valente,

Ch’eo v’amo dolcemente

E piace a’voi ch’eo aggia intendimento.

Valimento mi date, Donna fina,

Che lo mio core ad esso a’voi s’inchina.”

***

„Pentru că, dragoste, asta vă e dorința, ca eu să compun un cântec,

Desigur, îmi voi da toată silința, să-l termin cât mai curând.

Mi-am dat întreaga inimă (suflare), în dragostea-mi pentru Doamna mea,

Iar a mea speranță o pun toată în a vă aduce plăcere.

Nu vă voi părăsi, [a mea] Doamnă prea-scumpă,

Căci vă iubesc nespus [de dulce]

[Iar dacă vă este cu folos] acceptați-mi iubirea.

[Căci] mă faceți mai nobil și virtuos, scumpă Doamnă [fină],

Atunci când inima mea către inima voastră se-nclină.”

Chiar din primul vers, Frederic ne amintește că aspirația lui neabătută este către forma poetică provensală, prin jocul de cuvinte franco/occitano-italian trouvere-trovare și trimiterea imediată la trubadur ca model artistic pentru personalitatea sa literară.

Conținutul cântecului său este însă mult mai blând și mai „convențional.” Nesiguranța și dinamismul suferinței și căutării/„ritului de trecere” sunt mai puțin prezente, lăsând loc impresiei unei iubiri (deja) câștigate. Este probabil și o subtilă perspectivă asupra firii și atitudinii generale a împăratului care a preferat toată viața Sicilia în locul mult mai durei Germanii și arta și atmosfera multiculturală de la Palermo, Brindisi sau Messina în locul conflictelor politice din Vest sau câmpului de luptă din Regatul Latin sau Siria.

FOTO: wikipedia.org

Fragmentul face parte din articolul „Cruciaţi, poeţi și trubaduri, în secolul al XIII-lea”, publicat în numărul 243 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 aprilie - 14 mai, și în format digital pe platforma paydemic.