Cine a elaborat teoria heliocentricã?

Una dintre marile prejudecãţi ale istoriei este aceea cã Nicolaus Copernicus ar fi primul care a demonstrat cã Pãmântul se învârte în jurul Soarelui şi nu viceversa. Cu puţin înainte sã moarã, omul de ştiinţã publicã lucrarea care a produs o adevãratã revoluţie nu doar în astronomie, ci şi în filosofie, care va fi secole de-a rândul asociatã cu numele sãu:"De revolutionibus orbium coelestium". Dar Copernicus este departe de a fi primul care a înţeles fenomenul.

În manuscrisele mai vechi pe baza cãrora şi-a redactat lucrarea menţioneazã un tom antic, şi anume “Calculul Firelor de Nisip” al lui Arhimede, care conţine indicii despre adevãratul pãrinte al teoriei. Arhimede însuşi nu s-a arãtat foarte impresionat de ideea unui sistem cu soarele în centru, dar în treacãt face referire la o altã lucrare pierdutã de mult. Îşi noteazã cã un oarecare Aristarh, care a trãit în secolul al III-lea a.Hr. şi a propus o teorie în care stelele şi Soarele sã fie fixe şi Pãmântul sã se roteascã în jurul soarelui pe o orbitã circularã.

Ca şi Copernicus, Aristarh a trebuit sã înfrunte critici acerbe pentru îndrãzneala de a fi negat poziţia privilegiatã a pãmântului în raport cu celelalte corpuri cereşti. Plutarh susţine în “De facie in orbe lunae”cã Cleanthes, care scrie un eseu înflãcãrat împotriva omului de ştiinţã, cere ca astronomul sã fie pus sub acuzare pentru impietate. Nu se ştie sigur dacã chiar a fost acuzat de aşa ceva. Ceea ce ştim însã este cã sistemul sãu nu a fost deloc apreciat în epocã, ba mai mult, şi Copernicus îi neagã importanţa. Nu avem nicio menţiune a “Calculului Firelor de Nisip” sau a lui Aristarh în lucrarea publicatã. Şi ironic, astronomului i se spune “Copernicus al grecilor”…

Aristarh din Samosa trãit cam între 310 şi 230 a.Hr., succedându-i lui Euclid şi precedându-l pe Arhimede. În 288/87 îi urmeazã lui Teofrast ca lider al Scolii Peripatetice înfiinţate de Aristotel. Singurul tratat despre care avem informaţii este “Despre dimensiunile şi distanţele mutuale ale Soarelui şi Lunii”, din secolul al III-lea a.Hr., republicat în latinã la Veneţia în 1589 şi greacã la Oxford în 1684. Aristarh a calculat diametrul solar estimându-l a fi de şapte ori mai mare decât cel al Terrei şi volumul de 300 de ori mai mare (în realitate diamentrul solar este de 300 de ori cât cel terestru, iar volumul de 1, 3 milioane de ori). Probabil dimensiunile au fost cele care l-au convins cã Terra este cea care se aflã în mişcare de revoluţie, dar şi dorinţa de a şti care este distanţa de la Pâmant la Soare.

Luând ca etalon distanţa Pamânt-Lună a considerat momentul cel mai indicat pentru efectuarea calcului. Primul sau Ultimul Pătrar, când cei trei aştri sunt poziţionaţi în vârfurile unui triunghi dreptunghic, în care Luna corespunde unghiului drept. Deoarece era foarte dificil de stabilit cu exactitate acest moment, rezultatele lui Aristarh sunt inexacte. De aici rezultã şi dimensiunile subestimate ale diametrului şi volumului solar şi lunar.

În ciuda tuturor inexactitãtilor, Aristarh este de pãrere cã soarele trebuie situat în centru. Toate aceste date le avem de la Arhimede, care mai precizeazã şi cã, în totalã contradicţie cu opinia generalã a astronomilor, acesta mai credea şi cã universul este mult mai vast, cã stelele se aflã la distanţe colosale faţã de soare şi Terra şi cã soarele nu este decât una din multele stele care populeazã cosmosul.

Teoria lui Aristarh a rãmas multã vreme la marginea ştiinţei, consideratã o sfidare a ordinii divine care în perfecţiunea sa, trebuia sã acorde Terrei un loc de cinste. Decyllides, ‘purtãtorul de cuvânt’ al lumii ştiinţifice şi al dogmei oficiale, afirma cã este de necontestat poziţia fixã a pãmântului, a coroanei de pe casa zeilor, aceasta fiind de altfel şi opinia lui Platon. O supoziţie ca cea a lui Aristarh ar contraveni întru totul teleologiei divine, dar şi teoriilor matematice.

Grecul care a ieşit din dogmã se pare cã a avut doar un adept la o distanţã de 150 de ani. Este vorba de Seleucos, un chaldeean din Seleucia pe Tigris, contemporan cu alt astronom faimos, Hipparchos, care însã a respins sistemul aristarhic din raţiuni ştiinţifice, nu religioase. Acesta credea cã heliocentrismul nu poate explica particularitãţile din mişcarea planetelor, ci teoria epiciclurilor care are tocmai Terra ca punct central. Abia secole mai târziu şi doctrina religioasã, şi analizele matematice vor cãdea în faţa sistemului lui Aristarh, adevãratul întemeietor al ideii heliocentriste.