Cinci momente în care Alexandru cel Mare nu a fost „cel Mare”

În istorie, puține figuri au fost înconjurate de o aură mai strălucitoare decât Alexandru al III-lea al Macedoniei. Cuceritor al Imperiului Persan, fondator de orașe și simbol al geniului militar, Alexandru a devenit, încă din Antichitate, un personaj aproape mitologic. Titlul de „cel Mare” i-a fost acordat de posteritate, nu de contemporani.

Dar dincolo de victoriile fulgerătoare și de idealul unui imperiu universal, sursele antice păstrează și o altă față a regelui macedonean: impulsiv, crud, nemilos cu dușmanii și, uneori, chiar cu apropiații săi. Cinci episoade din viața sa arată cum măreția militară a mers adesea mână în mână cu violența extremă.

Incendierea Persepolisului – răzbunare sau beție?

Persepolis, capitala ceremonială a Imperiului Ahemenid, era un simbol al puterii persane. Palatele sale adăposteau comori, opere de artă și arhive care reflectau secole de dominație imperială.

În 330 î.Hr., Alexandru a cucerit orașul. La scurt timp, Persepolis a fost incendiat. Sursele antice oferă explicații diferite: unii autori sugerează că focul a fost un act deliberat de răzbunare pentru distrugerile provocate de perși în Grecia în timpul invaziei lui Xerxes din 480 î.Hr. Alții afirmă că Alexandru, aflat sub influența alcoolului, ar fi ordonat incendiul într-un acces de exaltare.

Indiferent de motivație, distrugerea Persepolisului a fost un gest simbolic brutal, care a marcat sfârșitul vechiului imperiu persan, dar a ridicat semne de întrebare asupra autocontrolului și viziunii politice ale cuceritorului.

Complotul pajilor – frica de rege

La curtea macedoneană, Alexandru era servit de tineri nobili, numiți „paji”. Unul dintre ei, Hermolaos, a încălcat protocolul ucigând un mistreț care fusese rezervat regelui. Alexandru l-a pedepsit public, supunându-l unei umiliri severe.

Umilința a născut resentimente. Hermolaos, alături de alți tineri și de iubitul său, a pus la cale un complot pentru a-l asasina pe Alexandru în somn. Planul a eșuat dintr-un motiv banal: regele a petrecut noaptea bând și nu s-a retras la timp.

Când conspirația a fost descoperită, pedeapsa a fost exemplară. Tinerii au fost executați prin lapidare, cu aprobarea curții macedonene. Episodul arată nu doar cruzimea pedepsei, ci și climatul de teamă care începea să se instaleze în jurul regelui.

Moartea lui Cleitus – uciderea salvatorului

Cleitus cel Negru îi salvase viața lui Alexandru în bătălia de la Granicus, lovind un satrap persan care era pe punctul de a-l ucide pe rege. Drept recompensă, Alexandru l-a numit satrap al Bactriei.

La un banchet organizat în onoarea sa, alcoolul a dezlănțuit tensiuni vechi. Cleitus a susținut că marile succese ale lui Alexandru se datorau, în mare măsură, tatălui său, Filip al II-lea, și soldaților macedoneni. Pentru un rege care își construia imaginea de lider unic și aproape divin, afirmația a fost insuportabilă.

Într-un acces de furie, Alexandru a apucat o suliță și l-a ucis pe Cleitus. Crima a fost urmată de un moment de remușcare, dar gestul nu a putut fi retras. A fost una dintre cele mai tulburătoare episoade ale domniei sale: uciderea celui care îi salvase viața.

Soarta lui Batis – cruzimea ca spectacol

În timpul asediului orașului Gaza, comandantul apărării, Batis, a opus o rezistență îndârjită. După cucerirea cetății, Alexandru i-a cerut să se supună. Batis a refuzat să vorbească.

Furios, regele a ordonat o pedeapsă extremă: Batis a fost legat de carul său și târât prin oraș până la moarte. Alexandru s-a lăudat că a imitat gestul eroului homeric Ahile, care l-a târât pe Hector în jurul Troiei. Diferența esențială era că Hector era deja mort, pe când Batis era viu.

Episodul a transmis un mesaj clar: rezistența era pedepsită nu doar cu moartea, ci cu umilință publică.

Distrugerea Tebei – lecția prin teroare

În 335 î.Hr., cetatea greacă Teba s-a revoltat împotriva dominației macedonene. Răspunsul lui Alexandru a fost fulgerător și devastator. După cucerirea orașului, aproximativ 30.000 de supraviețuitori au fost vânduți ca sclavi, iar Teba a fost rasă aproape complet de pe fața pământului.

Scopul nu era doar pedepsirea unei cetăți rebele, ci transmiterea unui avertisment către restul Greciei. Mesajul a fost rece și eficient: supunerea era singura opțiune.

Măreție și cruzime

Alexandru cel Mare rămâne unul dintre cei mai importanți cuceritori din istorie. Dar episoadele de violență extremă arată că gloria sa a fost construită și pe teroare, nu doar pe strategie militară și viziune politică.

Pentru istoricii moderni, provocarea nu este de a-l „demola” pe Alexandru, ci de a-l înțelege în complexitatea sa: un lider genial, dar și un om al epocii sale, capabil de acte de o brutalitate care astăzi șochează.

Măreția, în Antichitate, nu era întotdeauna sinonimă cu umanitatea.