Cinci dintr-o lovitură – Chivu Stoica, Drăghici, Apostol, Bârlădeanu şi Moghioroş

Ca viteazul din poveste, în decembrie 1967, Ceauşescu a scăpat de cinci dintre „baronii” lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Era doar prima mişcare din „tactica din două mutări” prin care şi-a anihilat competitorii şi dizgraţiaţii.

În decembrie 1967, Ceauşescu a cumula funcţiile supreme în partid şi stat. Pentru toţi ceilalţi a rămas valabilă interdicţia cumulului de funcţii. Prin aceasta, micşorează fitilul puterii unora dintre potentaţi, pregătindu-se să-l stingă.

Tactica din două mişcări

Aşa se face că, după demisia din fruntea Consiliului de Stat, pe Chivu Stoica l-a „promovat” în 8 decembrie 1967, secretar al Comitetului Central (CC). Locul devenise vacant, la partid, prin trecerea lui Drăghici ca vicepreşedinte la Guvern.

Ceauşescu reuşise să se debaraseze de doi inşi periculoşi pintr-o singură mişcare. Era doar prima etapă a tacticii celor două mutări. Întâi, te „promova“ într-un post mai mult decorativ decât important, a explicat Ştefan Andrei strategia, apoi te trecea, definitiv, pe linie moartă. Această tactică de şahist a folosit-o până la capăt cu competitorii şi dizgraţiaţii („Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea”, Bucureşti, Adevărul, 2011).

Pasul unu, runda întâi – Chivu Stoica şi Drăghici

Comunicatul Scânteii a anunţat astfel schimbările:„În ziua de 8 decembrie a.c., a avut loc Plenara CC al PCR. Plenara a examinat problemele legate de sesiunea din 9 decembrie a.c. a Marii Adunări Naţionale şi a adoptat hotârări corespunzătoare. Plenara a ales pe tovarăşul Chivu Stoica în funcţia de secretar al CC al PCR. Stabilind să recomande alegerea tovarăşului Alexandru Drăghici ca vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Plenara a hotărât eliberarea sa din funcţia de secretar al CC al PCR”.

Pasul unul, runda doi – Moghioroş şi Bârlădeanu

Pe motiv de boală a fost eliberat din funcţia de secretar al CC şi veteranul Alexandru Moghioroş, suferind de cancer. Fostul şef al tânărului utecist ilegalist Ceauşescu a fost înlocuit cu Mihai Gere, fost zidar şi coleg de detenţie cu Ceauşescu la Caransebeş. Ca om de mare încredere, Ceauşescu l-a menţinut din 1974 şi până la sfârşit ca şi coordonator al Gospodăriei de partid.
„Promovat” în acelaşi scop al îndepărtării de centrul puterii a fost şi Alexandru Bârlădeanu:din funcţia de prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în fapt, principal coordonator al economiei a trecut în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice.

Pasul unu, runda trei-Apostol

În 8 decembrie 1967, Gheorghe Apostol a fost scos din funcţia de prim-vicepreşedinte al Guvernului şi trecut preşedinte al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (UGSR).
Reprezentanţii sindicatelor fuseseră grabnic strânşi într-o plenară la al cărei prezidiu s-au aşezat reprezentanţii partidului:Ceauşescu, Maurer, Apostol, Paul Niculescu-Mizil. Ceauşescu i-a încredinţat că partidul atribuie un mare rol sindicatelor („cea mai mare organizaţie obştească din România”). După care le-a comunicat decizia ca preşedintele UGSR să participe la şedinţele Guvernului cu drept de membru al executivului. Şi le-a făcut o propunere de nerefuzat:alegerea experimentatului în muncă sindicală Gheorghe Apostol ca preşedinte al UGSR. Iar ca prim ajutor al lui să rămână Constantin Drăgan, fost muncitor şi secretar de partid al Uzinelor „23 August".
Disciplinatul Apostol a mulţumit „conducerii partidului şi personal tovarăşului Nicolae Ceauşescu” de-a fi fost, din nou, trimis cu munca la sindicate.

Bilanţul primei mutări

Printr-o procedură similară şi-a depus apoi mandatul Consiliul de Miniştri. Ca lider al partidului şi nou şef al statului, Ceauşescu l-a numit prim-ministru pe Maurer. Cu alură de premier occidental, Maurer a anunţat noul cabinet. Sesiunea MAN din 9 decembrie 1967 a consfinţit toate schimbările făcute.
Peste două zile, noul Secretariat al CC al PCR s-a întrunit într-o primă şedinţă, aprobând responsabilităţile componenţilor săi. Secretarul general şi-a asumat coordonarea Colegiului Central de Partid şi Cancelariei. Chivu Stoica şi Virgil Trofin acopereau împreună ceea ce fusese sectorul organizatoric coordonat de Ceauşescu în Biroul Politic; Paul Niculescu-Mizil şi Leonte Răutu resortul propagandei, învăţământului şi culturii; Gere, scrisori şi audienţe; Mihai Dalea, probleme internaţionale iar Vasile Patilineţ, problemele speciale din justiţie, armată, interne şi gospodărie de partid.
În nucleul conducerii dominate de oameni noi, Ceauşescu pregătea, după cum se vede, noi mutări.

Drăghici şi susţinerea sovietică

Lucrurile nu s-au dovedit însă deloc uşoare cu Drăghici. Fie că pricepuse unde aveau să ducă mutările lui Ceauşescu, fie că se temea de consecinţele „anchetei Pătrăşcanu”. Ori că intrase deja în atenţia Kremlinului ca un mai potrivit partener. Dar Drăghici a avut o primă ieşire din flancul ascultător al demnitarilor.

Contra „ghetoizării” etnicilor maghiari

S-a întâmplat în penultima zi a anului 1967. În şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR care-a dezbătut reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, singur Drăghici s-a opus hotărârii adoptate. Fapt consemnat în protocolul şedinţei. Urmărind această nebănuită întorsătura a relaţiilor, se pare că la fel cum Dej îşi lovea prin intermediari adversarul, „barosul” lui Ceauşescu a fost Paul Niculescu-Mizil.
Ce combătea Drăghici? În discuţiile consemate stenografic, el a pus degetul pe rană: spiritul naţionalist al reformei. A caracterizat ca „ghetoizare” fapte precum ataşarea de comune româneşti unor judeţe cu populaţie preponderant maghiară „din dorinţa de a îmbunătăţi compoziţia naţională”. A criticat şi defavorizarea regiunilor cu populaţie maghiară prin neamplasarea mai multor obiective economice acolo.

Ca la uşa cortului

Reuşind să-l enerveze pe Ceauşescu până-ntra-atât încât acesta recurge la ameninţare. „Vreau doar să informez Comitetul Executiv că Prezidiul Permanent a numit o comisie care să analizeze cazul lui Foriş şi Pătrăşcanu", anunţă secretarul general. „Ancheta este gata şi va fi supusă la timpul potrivit. Nu are rost să legăm de problema împărţirii administrative a teritoriului probleme care nu au nici o legătură”.
Acesta putea fi momentul relatat de Alexandru Bârlădeanu când Ceauşescu a deschis casa de fier din spatele său, scoţând dosarul „cu ce făcuse“ Drăghici. Ceilalţi încremeniseră, după relatarea aceluiaşi martor, sondând, cu groază, perspectiva de-a li se „găsi“ şi lor dosarul (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr”, Bucureşti, Editura Compania, 2008).
Dar stenograma din decembrie 1967 înregistrează doar observaţia lui Drăghici că-n anii '50 se lucra după concepţia că putea fi „duşman şi mâţa de sub uşă”. Ceauşescu a replicat însă dur:„Ce rost are să ridici problema că pe vremea când ai fost ministru de interne te ocupai cu mâţe?! Să nu umbli cu lucruri care nu cadrează cu un membru al conducerii superioare de partid!”.

„Prietenia" Ceauşeştilor

Dar ancheta fusese decisă în şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR din 9 noiembrie 1965. S-o fi luat fostul ministru al Internelor drept acţiune propagandistică? Soţii Drăghici, prieteni ai Ceauşeştilor, n-aveau semne de pericol. Dimpotrivă, chiar. Ceauşeştii îşi îndemnau prietenii la soluţii extravagante în construcţia noii lor vile. Urmau a fi vecini în Bulevardul Primăverii. „Vei primi delegaţi străini", îl incitau perfid Ceauşeştii pe Drăghici la cheltuieli mai mari. De altfel, vila locuită puţină vreme de Drăghici a devenit reşedinţa înalţilor oaspeţi străini, a relatat Ştefan Andrei.
Între demnitarii partidului s-a zvonit şi despre cearta dintre Martha Drăghici şi Elena Ceauşescu într-un restaurant din Poiana Braşov. Fiecare dintre zisele prietene apărase poziţia soţului în problema Regiunii Autonome Maghiare. Drăghici dorea s-o păstreze iar Ceauşescu o parcelase pe seama judeţelor proiectate în această zonă a Transilvaniei.
Să-l fi atras la opoziţie, pe Drăghici, speranţa de a-i lua locul lui Ceauşescu? Atacurile sovietice veneau prin filiera maghiară. Asemenea speculaţii nu sunt lipsite de temei după cum arată sfârşitul soţilor Drăghici. Căci, după moartea lui Ceauşescu, Alexandru şi Martha Drăghici au primit azil politic în Ungaria. Iar autorităţilor maghiare au refuzat extrădarea fostului ministru de Interne pentru a apărea în faţa tribunalului ca reclamat de foşti deţinuţi politici.

Prima mare aniversare a secretarului general

Altfel se înfăţişează Ceauşescu la aniversarea a 50 de ani. În mai puţin de trei ani de şedere pe jilţul înalt al puterii, şi-a identificat biografia cu istoria partidului.
„Ca membru al partidului şi al conducerii sale, am căutat, în limita priceperii mele, să servesc partidul, să servesc poporul:din cei 50 de ani de viaţă, 35 de ani ca membru al partidului, m-am străduit să fac totul pentru ca poporul al cărui fiu sunt, ai cărui fii suntem cu toţii, să ducă o viaţă liberă şi independentă”, se lăuda el în 26 ianuarie 1968. Ideea luptei revoluţionare de la 15 ani, apărută aici, nu-l va părăsi nici în ceasul din urmă.
Deosebiţi la această aniversare apreciată, după cutumele vremii, ca sărbătoare supremă în viaţa demnitarului comunist, au fost şi oaspeţii. Sărbătoritul a fost onorat printr-o „masă tovărăşească” oferită de CC al PCR unde au ospătat şi trei capi ai comunismului european:spaniolul Santiago Carillo, portughezul Alvaro Cunhal şi norvegianul Just Lippe. O coincidenţă cu datele vizitei lor în România, motivează Scînteia, „întâmplarea”.
Se pare că ultima dată când cineva i s-a mai adresat public lui Ceauşescu ca unui seamăn al său a fost Maurer prin acest toast:

„Permiteţi-mi ca în numele celor de faţă să rostesc câteva cuvinte cu ocazia acestei aniversări, s-a adresat primul ministru comesenilor şi sărbătoritului. Comitetul Central al partidului, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România şi Consiliul de Miniştri într-o scrisoare pe care ţi-au adresat-o ţie, au explicat de ce te preţuiesc. Cuvinte simple, adânc gândite şi adânc simţite, expresie a faptului că din 50 de ani de ani de viaţă cu mult peste 30 ai dăruit mişcării revoluţionare şi binelui poporului din care cu toţii facem parte. Cei care au bucuria să fie alături de tine în această luptă ştiu ce înseamnă dârzenia, efortul, lupta pe care o duci pentru a pregăti problemele şi soluţiile, devotamentul tău pentru cauza revoluţiei şi pentru cauza poporului către care răspundem. Cred că îmi va fi îngăduit să sintetizez toate simţămintele pe care această aniversare ne face să le trăim, ridicând paharul în sănătatea ta pentru o viaţă lungă, pentru succesul cauzei pe care o susţii şi pe care cu atâta pricepere o serveşti, pentru sănătatea tovarăţei tale de viaţă, pentru fericirea tuturor celor ce îţi sunt dragi. Urarea aceasta nu este numai o dorinţă de bine pentru tine. Este o dorinţă de bine pentru partid, este o dorinţă de bine pentru cauza revoluţiei, este o dorinţă de bine pentru poporul nostru, pentru că în sănătatea şi în puterea ta de muncă stă nădejdea împlinirii ţelurilor noastre. Să trăieşti!”

Sărbătoritul a răspuns ca la tribună, citând obiective şi realizări.