Cina lui Trimalchio ca spectacol

Cum spuneam şi în articolul precedent, în centrul ospăţului lui Trimalchio stă imitaţia de opulenţă aristocratică. Pe masă, sclavii nu încetează să aglomereze imense platouri cu toate felurile posibile de mâncare.

La un moment dat, naratorul devine foarte precis în descriere, înfăţişând feluritele delicatese – „o gâscă grasă, înconjurată de peşti şi păsări de toate soiurile.«Prieteni –exclamă însă amfitrionul – aflaţi că fiecare lucruşor din cele de pe platoul ăsta este făcut de fapt din una şi aceeaşi substanţă». Cu perspicacitatea mea bine cunoscută, am şi ghicit natura acesteia, şi am spus, privind către Agamemnon, că, dinspre parte-mi, tare m-aş mira dacă nu ar fi toate din gunoi, sau măcar din noroi. Când eram la Saturnalii, la Roma, am văzut nişte false mâncăruri de-astea. N-am terminat însă bine de vorbit, când Trimalchio a explicat:«Câtă vreme sper să cresc mare – în ce priveşte avuţia, nu grăsimea – vă declar că toate astea sunt făcute de bucătarul meu doar din carne de porc. Nu se află meşter mai de soi ca ăsta. Numai ce-i porunceşti, şi ţi-a şi făcut un peşte din burtă, un porumbel din slănină, o puicuţă din piept şi o găină din jambonul de la spate. Şi de asta şi eu, cu isteţimea mea, i-am dat numele de Daedalus»”(Sat.69).

Antecedentele literare ale acestui pasaj care evocă feluri de mâncare în trompe l’oeil, ca să zic aşa, nu sunt puţine. Iată, de pildă, cum reproduce Athenaios un pasaj dintr-o operă a poetului Alexis:„Spiritualul Alexisneserveşte un aperitiv demn de cei mai rafinaţi meseni:«Am ajuns neinvitat când ospăţul era în toi. Mi s-a turnat apă pe mâini. Un sclav a venit şi a aşezat în faţa noastră un platou:nu se aflau pe acesta nici brânzeturi, nici felurite soiuri de măsline, nici vreun fleac de mizilic rafinat care să ne încânte simţurile cu miresme bogate;dimpotrivă, ne-a pus dinainte o farfurie cu o aromă subtilă a tuturor anotimpurilor, de forma hemisferică a boltei celeste. Pe ea se aflau toate splendorile constelaţiilor, peşte, ied, scorpioni, alergând unii după alţii cu felii de ou fiert reprezentând stelele. Ne-am întins mâinile să luăm din toate. Comeseanul de lângă mine se ostenea vorbindu-mi, şi dând din cap, aşa că toată truda mi-a revenit mie. Nu m-am oprit până ce tot platoul nu a arătat ca o sită»”. (Athen, 2. 60 sq.)

Caue canem

Dar la ospăţul lui Trimalchio imitaţiile se acumulează la infinit, transformând întreaga petrecere într-un spectacol. Încă de la intrare, de altfel, musafirii fuseseră întâmpinaţi nu de un câine, ci de imaginea unui câine înfăţişată în mozaicul din vestibul, deasupra căreia stătea scris caue canem, „fereşte-te de câine”, de parcă reprezentarea patrupedului ar fi putut muşca.

După episodul relatând opera culinară a bucătarului Daedalus – al cărui nume, ales cu ingeniumde Trimalchio însuşi, omagia iscusinţa artizanală a legendarului constructor al labirintului cretan – un altul accentuează teatralitatea mimetică a cinei. „Dintr-o dată, doi sclavi au intrat certându-se de parcă s-ar fi luat la bătaie la fântână, căci fiecare purta atârnată de grumaz, cu câte un jug, o amforă mare de dus apa. Trimalchio a încercat să-i împace, dar niciunul nu l-a ascultat, şi fiecare i-a spart celuilalt vasul cu o măciucă. Neliniştiţi de obrăznicia celor doi scandalagii, îi urmăream atent în timp ce se băteau, şi ce să vezi apoi că a năvălit din amforele sparte:stridii şi scoici, pe care un sclav le strângea repede şi le servea în farfurie. Bucătarul cel priceput nu s-a lăsat întrecut de asemenea rafinament, ci ne-a servit şi el cu melci pe un platou de argint, în timp ce cânta neîncetat, foarte fals şi cu o voce tremurătoare”(Sat.70).

Satira menipee şi împăraţii romani

În acest mod, Petronius împinge către ultima limită caracteristicile genului literar al Satirei Menipee– invenţie atribuită filosofului cinic Menippos din Gadara, din sec. III a.Chr., şi transpusă pentru prima dată în literatura latină de către Varro, eruditul contemporan al lui Caesar. Un opuscul renumit aparţinând aceluiaşi gen este cel intitulat Apocolocyntosis Divi Claudii, în care filosoful Seneca înlocuia ironic termenul apotheosis– apoteoza, prefacerea în zeu – cu cel de apocolocyntosis –transformarea în dovleac;astfel, titlul acestei satire poate fi tradus „Prefacerea în dovleac a Divinului Claudius”.

În general, Satira Menipee se distinge prin caracterul ei compozit şi parodic, dar opera atribuită lui Petronius depăşeşte toate aşteptările din acest punct de vedere. Caracterul meta-literar şi parodic al operei merge atât de departe, încât Florence Dupont[1], urmată de alţi autori recenţi, propune o paralelă între Cenaşi Banchetullui Platon, cu Habinnas pietrarul, sosit cu întârziere la ospăţ, în rolul lui Alcibiade.

Iată, de pildă, cun e înfăţişat unul dintre convivi, Plocamus:„«Plocamus, cu tine vorbesc, n-ai nimic de spus? Nu vrei să ne încânţi cu ceva? Pe vremuri erai mai dulce, suceai calambururile aşa de frumos, şi le adăugai cânturi lirice. Vai, vai, dulci smochine din Caria, unde aţi plecat...»Plocamus îi răspunde:«Acum, de când m-a lovit podagra, carul meu a fugit departe. Când eram tânăr, aproape că ajunsesem ofticos de atâta cântat. Şi cum dănţuiam? Şi ce jocuri de cuvinte născoceam? Şi scenetele mele la bărbier? Cine a mai dat asemenea spectacole afară de Apelles?»”

Pasajul vădeşte o construcţie ironică de o densitate comparabilă doar cu o schiţă de Caragiale:falsul poet Plocamus, specialist în scenete la bărbier, lovit la bătrâneţe de gută, evocă în subtext carul inspiraţiei poetice din dialogul Phaidrosal lui Platon şi se compară în har poetic cu Apelles – adică cu unul dintre cei mai mari pictori ai Greciei antice. Am putea imagina un parvenit din literatura noastră fălindu-se cu un talent de poet şi cântăreţ egal doar cu al lui Nicolae Grigorescu.

Hannibal la porţile Troiei

Trimalchio însuşi oferă spectacolul unui ins grosolan şi incult care vrea să pară ceea ce nu este – un rafinat cunoscător al literaturii clasice. Iată cum relatează el originea bronzului corintian– un aliaj imaginar de bronz şi metal preţios:„Când Troia a fost cucerită, ticălosul de Hannibal(literal stelio, şopârla), un tip foarte iscusit, a îngrămădit de-a valma toate statuile de bronz, aur şi argint, pe un singur rug, şi le-a dat foc:astfel, toate metalele s-au topit într-unul singur”.

Ignoranţa lui Trimalchio în ale metalurgiei este cu atât mai remarcabilă cu cât aminteşte de un pasaj celebru din Iliada, cel în care Hefaistos făureşte un scut nou pentru Ahile topind laolaltă aur, argint şi bronz, pe care însă le separă miraculos în şuvoaie distincte care decorează scenele de pe scut. În ambele cazuri, de fapt, e vorba de o tehnică folosită în epoca bronzului, de încrustare a obiectelor de lux din bronz cu decoraţii de argint sau de aur, aşa cum vedem la armele de paradă din mormintele miceniene. E clar că poetul homeric văzuse asemenea obiecte, dar nu mai ştia cum se produc. În cazul lui Trimalchio, ignoranţa personajului, libertul îmbogăţit care se făleşte cu pseudo-cultura sa, este cumva de rangul al II-lea, pentru că autorul Satyriconuluiştie prea bine şi cum se obţine o decoraţie a niello, şi că nu se poate obţine un asemenea aliaj amestecând pe un rug funerar obiecte din diverse metale;dar ştie încă şi mai bine că Hannibal nu are nimic de-a face cu Războiul Troian.

[1]Fl. Dupont, Le plaisir et la loi. Du Banquet de Platon auSatyricon, Paris, 1977.