Cezariadă europeană și Unire română. De la Napoleon I, la Napoleon al III-lea

Spre a decripta eficient fenomenul Unirii Principatelor Române de la 1859, cuvine-se în prealabil o analiză riguroasă a eșichierului politic al veacului al XIX-lea.

De la Napoleon I…

Începutul acestuia ne întâmpină cu o Europă măcinată de conflagrația generală a continentului, urmare directă a establishment-ului creat de Marea Revoluție Franceză. Gestiunea moștenirii acestui fenomen va fi asumată de către cel mai viu și cel mai activ bărbat al veacului: Napoleon. Misia acestui om era, paradoxal, una de pace europeană, în paralel cu dobândirea concilierii dintre diversele facțiuni interne din Franța.

Acestea, sleite de lupte intestine, se vădeau gata să încheie fratricidul național printr-o acceptare tacită a unei dictaturi mandatate de un om cu un palmares de victorii strălucitoare, dar și de visuri ambițioase pe care știa să și le „măsoare cu compasul rațiunii”. Primul impuls al Directorului Sieyès – mentorul incontestabil al revoluției franceze încă de la începuturile acesteia – a fost să caute o „sabie” spre a stopa suita de excese cauzate de ea. Apelă la Moreau – învingătorul de la Hohenlinden. Acesta declină oferta indicând pe colegul său, Bonaparte, care „le-ar putea rezolva problema mult mai bine”.

A urmat rezolvarea așteptată, prin lovitura de la 18 Brumar, care a scos în evidență un Bonaparte jucător, căci lovitura fu cât pe-aci să se soldeze cu un eșec. Bătălia de la Marengo îi va aduce consacrarea regimului; punându-se în fruntea armatei spre a trece Alpii, Primul Consul încălca oarecum legea. Conflictele interne se estompau prin victoria șefului jucător. Încoronarea ca împărat a fost o formalitate ce urma să „poleiască tirania cu sfântul mir” după cum observa în acele zile Stendhal, iar victoria de la Austerlitz îi va adjudeca dreptul de a se socoti demn continuator al lui Cezar și Carol cel Mare.

El însă era conștient că imperiul făurit trebuia cimentat cu noi victorii, cu îngenuncherea tuturor puterilor de pe uscat, integrarea lor în sistemul său prin care să blocheze „perfidul Albion”, care, prin supremația mărilor, deținea dominația economică a lumii și, pe cale de consecință, puterea de a-i nărui întregul eșafodaj. Ceea ce s-a și întâmplat; aurul englez a învins până la urmă reușind să corupă rând pe rând pe dușmanii interni și externi ai stăpânului Europei. Se vorbește despre o latentă simpatie a lui Napoleon pentru cezarii europeni cu care se lupta, menajându-i adesea. Acest stil de acțiune pare însă a-i fi fost dictat de impresiile oribile ale iacobinilor în amintirea sa, pe care-i socotea „niște lipsiți de bun simț”.

Deci interesul său era să învingă oștile, dar și trufia cezarilor legitimi, să-i silească a-l admite drept frate cu ei. A urmat Congresul de la Viena și instituirea Sfintei Alianțe. Acest embrion al Europei unite a avut marele merit de a instaura o relativă pace a continentului pe durata unui secol, o pace bazată pe echilibrul de forțe al Marilor Puteri. Până la primul război mondial, acțiunile belicoase ce vor urma vor fi doar zonale, fără a antrena încleștări de anvergura celor cauzate de Revoluția franceză și expansiunea ei europeană.

O statistică sumară ar revela că au pierit mai mulți oameni în această înlănțuire conflictuală decât în primul război mondial, firește, raportat la mărimea populației, analize Cezariadă europeană și Unire română de Ion Oltean Spre a decripta eficient fenomenul Unirii Principatelor Române de la 1859, cuvine-se în prealabil o analiză riguroasă a eșichierului politic al veacului al XIX-lea. Napoleon I diferită global de la o perioadă istorică la alta; coeficientul e notabil. Dintre toate amărăciunile care vor popula amintirile lăsate de Napoleon la Sfânta Elena, dominantă pare să fie aceea de a nu fi putut perpetua o dinastie. Moștenitorul legitim al tronului său se afla într-un soi de captivitate la Viena și va muri la doar câțiva ani după stingerea împăratului fără a apuca să urce pe tronul său.

…la Napoleon al III-lea

Misiunea de a face dintr-o aventură imperială, ilustrisimă, e drept, dar efemeră, va înțelege să și-o asume prințul Ludovic Napoleon, născut în 1808, fiul Hortensiei – fiica adoptivă și cumnata sa – căreia îi dete soț pe fratele său, Louis, cu dotă substanțială: Regatul Olandei.

Căderea regimului în 1815, va face din această familie niște apatrizi prin Elveția, Italia... Stabilindu-se, mai durabil la castelul Arenenberg, lângă lacul Constance, Prinĺul avea ca preceptor pe un Le Bas, fiu al celebrului colaborator al lui Robespierre. Se arăta distrat, dar silitor, ambițios și pișicher, „un polisson” enigmatic, iar apoi un monden dandy, mândru de princiara-i extracție, afabil și curtenitor cu tinerele doamne care i se adresau cu „Your Imperial Highness”. În această calitate își permise să se agite urzind comploturi, revendicând pe această cale locul ce i se cuvenea.

Primul s-a soldat cu un exil scurt, relativ un act de clemență din partea regelui Franței, care taman în acei ani se pregătea să aducă de la Sfânta Elena osemintele marelui antecesor. Al doilea avu ca epilog o captivitate dură la Ham, unde va avea de meditat asupra strategiei celei mai eficiente pe care urma să o adopte. Revoluția de la 1848 va fi decisivă pentru el, aducându- i funcția de Președinte al Republicii. Dar el estima această magistratură supremă a Franței doar ca pe o platformă de pe care să parvină la investitura imperială.

Poate la sugestia vărului său, Napoleon, care va candida mai târziu la scaunul Principatelor Române Unite, după căderea lui Cuza, Prințul Prezident va spune: „Je porte un nom lourd de responsabilité; donc j’invite la République dans ma garçonničre”. Zis și făcut. La 2 decembrie 1852, o avu brutal și sălbatic, printr-un nou 18 Brumar, înfăptuit însă cu mai multă artă, cu concursul armatei din Algeria.

Lovitură salutară pentru un popor „lipsit de coeziune” – cum îi va plăcea adesea înaintașului său să îl definească. Domnia lui va fi caracterizată, în prima parte, de o serie de succese care îi vor adjudeca dreptul de a se considera cu adevărat arbitrul Europei. Războiul Crimeii, împotriva Rusiei, îl va situa în fruntea coaliției formată din Franța, Anglia, Piemont și Turcia și se va solda cu Congresul de la Paris care va stipula, printre altele, la loc de frunte unirea Principatelor Române.

Era un fruct al victoriei la care Franța ținea în primul rând. Împăratul reușise cu abilitate să realizeze acest deziderat în ciuda poziției ostile a Austriei, Angliei și Turciei. Prin această înfăptuire a unirii române din 1859 el dădea, în fapt, și o dublă lovitură strategică pe eșichierul european. Stabilea un meterez în coasta Rusiei și împiedica Austria să-și satisfacă ambițiile pe teritoriul României. Pe de altă parte, își permitea astfel să înfăptuiască și unitatea italiană, ce e drept, într-un mod mai complicat, umilind astfel împărăția Austriei care îl trădase decisiv pe înaintașul său, figură ce trebuia răsplătită pe această cale.

La Napoleon al III-lea chestiunea unirii Principatelor era, în același timp, o problemă de suflet ca promotor al principiului raționalizatorilor, dar și o modalitate de a se achita în privința relațiilor lui cu cezarii europeni de o misiune lăsată în seamă de către marele său înaintaș. În plan intern, imperiul a constituit afirmarea supremației Franței în Europa, prin urmare și în lume. Rețeaua de căi ferate pe care a ctitorit-o este semnificativă pentru domnia lui ca și modernizarea Parisului din care a făcut întâiul oraș al Universului. Singura gafă care i-a fost fatală a fost să menajeze Prusia ambițioasă la masa tratativelor ca pe o putere de prim rang. Fatalitatea îi va aduce pe această cale, capitularea de la Sedan și sfârșitul epopeii.