Celţii, druizii şi nemurirea

Celţii nu au avut doctrine bine închegate, dar diversele mărturii textuale, arheologice sau iconografice ne pot da o idee despre cam cum gândeau. Şi totuşi, să nu uităm că de fapt, multe aspecte ţin de o istorie a imaginarului greco-roman. Aruncând o privire şi prin ce ne-a rămas de la bretoni sau irlandezi, poate deschidem o fereastră spre anumite mentalităţi şi comportamente.

Celţii erau simpli şi spontani, şi săreau în ajutor oricărui oropsit. Ce avem aici face parte dintr-un portret al galilor făcut de Strabon, urmându-l pe Poseidonios[1], iar trăsăturile acestea le pomeneşte şi Caesar în Comentariile sale, spunând că nu pregetau să le sară în ajutor populaţiilor vecine. De asemenea, cunoşteau dreptul şi legile[2]. Multe din obiceiurile lor arată un mare respect pentru libertatea individuală, ca să dăm doar un exemplu, condiţia femeii se pare că ar fi fost ceva mai puţin rigidă decât în Orient sau lumea clasică. Dintre pretendenţi, ea avea libertatea să-l aleagă pe cel care îi plăcea[3]. Libertatea aceasta ne este sugerată şi de tradiţiile care povestesc despre întemeierea Marsiliei, mai exact obiceiul de a a oferi cupa nupţială.

Şi povestea frumoasei Camma, relatată de Plutarh[4]ne duce către aceeaşi concluzie. Camma era o preoteasă galică, al cărei soţ fusese ucis prin trădare de un alt războinic îndrăgostit de ea. El o va hărţui constant pe Camma, manipulându-i şi pe părinţii ei, atraşi de banii şefului gal. La un moment dat pare că cedează şi ea, dar în ziua nunţii face o libaţie, bea din cupă, după care o oferă războinicului care o soarbe imediat. Camma strigă fericită că şi-a răzbunat soţul şi acum îl va reîntâlni, căci cupa era otrăvită.

Caesar ne mai spune şi că părinţii fetei erau datori să aducă o zestre, dar şi soţul trebuia să vină cu nişte bunuri, care se administrau la comun[5]. Femeia era aşadar asociata soţului, libertatea sa manifestându-se prin dreptul de proprietate. Galii nu aveau doar asociaţii familiale, ci şi de războinici, adică un grup de tineri care serveau cu loialitate un lider experimentat. Devotamentul era considerat o onoare, după cum ne informează Polibiu[6], şi îl putem lega şi de dispreţul celţilor faţă de moarte, invocat adesea de vechii istorici.

Bravura lor, ca şi în cazul altor popoare despre care vorbesc sursele clasice, este pusă pe seama credinţei în nemurire, o “doctrină” propovăduită de înţelepţii numiţi druizi. Druzii nu formau o castă ereditară ca în India sau Egipt, ci se recrutau prin propria alegere e a se afilia, fără a îndeplini vreo altă condiţie în afară de aceea de a acumula cunoaştere şi a o impărtăşi. Căci druzii erau nu odar magicieni sau metafizicieni, ci şi astronomi, medici, moralişti sau jurisconsulţi. Este vorba despre o asociaţie de cărturari mistici, care nu se implicau în război sau în alte chestiuni sau funcţii civile, despre care Strabon ne menţionează că predau dreptul natural şi constituţiile particulare ale statelor[7].

În concepţia lor, lumea alcătuită din suflete era nemuritoare, stăpânită, pe rând, de apă şi foc. Caesar şi Diodor face aluzie şi la un soi de credintă în metempsihoză, pentru că sufletele ar trece în alte corpuri odată terminat timpul existenţei actuale. Poetul Lucan, în Farsalia, le adresează chiar cuvinte admirative druizilor, “cei care locuiţi în adâncurile pădurilor, numai voi puteţi să ştiţi ce sunt zeii şi puterile cereşti! De-ar fi să vă dăm crezare, umbrele celor morţi nu se duc să-şi caute odihna în sălaşurile tăcute din adâncul Ereb, nici în regatulpalid al Zeului întunecatei genuni.

Acelaşi spirit îmbracă altă formă şi stăpâneşte alt corp în altă sferă. Moartea nu este decât un moment al unei îndelungate vieţi. Credinta în nemurire se lega şi de ideea de răsplată şi pedeapsă, numai că acestea reprezentau o metodă de ispăşire şi de progres, nu erau ceva definitiv. Sufletul avea acces în cele din urmă la altă lume, a fericirii, în care îşi păstra identitatea, sentimentele şi experienţele din existenţa pământeană.

În cadrul ceremoniilor funerare mai exista obiceiul să fie arse scrisorile pe care cei în viaţă le aduceau celui decedat, pentru a fi citite pe lumea de dincolo. Se putea întâmpla şi ca cei rămaşi în viaţă să dea cu împrumut bani pe care trebuiau să-I primească dincolo, de unde obiceiul galilor de a nu avea datorii[8].

Simbolul nemuririi era pentru druizi vâscul, căruia i se atribuiau puteri miraculoase. Acesta primea de la stejar, imaginea divinităţii, seva dătătoare de viaţă. Era într-un fel o metaforă a vieţii individuale, ocrotită de fiinţa universală. Se obişnuia să se culeagă vâscul iarna[9], când doar frunzele îi mai erau verzi, pentru a deveni simbolul suprem al vieţii în mijlocul sterilităţii naturii. Esus, zeul puternic al galilor, are o reprezentare descoperită la Paris în care rupe cu propriile mâini vâscul din copac. El se mai numea Crom/Cercul, sugerând infinitul. Aceeaşi idee de infinitate pare să rezulte şi din dispunerea su formă de cerc a dolmenurilor şi cromlehurilor, pietrele gigantice. Aşadar avem în mentalul celtic indicii privind un principiu divin al vieţii veşnice, care inspira curajul în război şi dispreţul faţă de moarte.

Dar druzii nu s-au priceput doar la propagarea unei astfel de filosofii. S-a insistat mult pe rolul lor de preoţi în primul rând, apoi de judecători şi medici, dar să nu uităm că un rol ‘invizibil’ a fost stimularea unităţii celtice. Dispersarea ce caracteriza societatea celtică ar fi dus la un moment dat la dispariţia populaţiilor de sorginte celtă, din cauza lipsei de centralizare. Celţii aveau doar obiceiul de a se reuni periodic în număr mare pentru celebrările religioase, ocazii şi pentru distracţii sau tranzacţii judiciare. Omphalosurile, centrele sacre, au fost contextul care a favorizat întreţinerea unităţii limbii, a obiceiurilor şi credinţelor.

Druizii erau omniprezenţi. Spaţiul celtic era mai mult un fel de ‘imperiu’ spiritual cu capitala în teritoriul carnuţilor, lângă Saint-Benoit-sur-Loire şi toţi se îndreptau într-acolo. În Irlanda exista chiar un rege al druizilor. Ce însemna această masă de învăţaţi? Disciplinarea societătii, unită prin cuget şi simţire. Pentru romani era necesar să suprime ordinul, inima societăţii celtice, astfel că în vremea lui Tiberius, legea Cornelia pedepsea cu moartea pe druizi.

Un aspect interesant al ‘doctrinei’ druidice, şi în general în lumea păgână, este accentul pe rituri, nu pe dogmă. Uniunea cu universul era percepută fără effort, fără rugăciune, iar supunerea în faţa forţelor naturale se accepta fără discuţie. Druizii aveau la dispoziţie mici temple în lemn, o singură piesă cu o efigie, înconjurată de un peristil, fanumul, deseori pe înălţimi şi cu palisade în jur. Ceremoniile se desfăşurau în poienile unor păduri consacrate care luau numele de nemeton, sanctuare. În zona Quimper mai există şi azi una cu numele de Nevet.

Sacrificiul era principalul act al cultului, comportând trei motivaţii posibile. Darul uman în schimbul darului divin, caz în care victima era onorată ca un erou cazut în luptă. Rit de purificare prin criminalii sau prizonierii de război care simbolizau murdăria tribului. Sacrificiul pentru potolirea zeilor. Obiceiul de a înhuma cadavrul unei victime în fundaţia unui zid se păstrează chiar şi în legendele celţilor crestini.

Şi ideea de sacrificiu se înscrie tot pe linia de gândire a nemuririi. Am putea spune că ne aflăm în lumea celtică într-un du-te vino continuu cu lumea cealaltă. Anticii vorbeau despre insulele care înconjoară Celţia, paradisuri terestre sub sceptrul zeilor, o lume de dincolo care comunică însă mereu cu cea a viilor. Libertate şi nemurire. Dar şi unitate a creaţiei. Exemplul zeilor-animale poate că ne sugerează cel mai bine un panteism ambiguu, unde sufletul ar putea să ia aparenta unui animal, fără să sufere o degradare. Legiunea galică ce a cucerit Ierusalimul avea ca emblemă un mistreţ, pe care romanii îl interpreatau ca o divinitate corespunzând lui Mercur. În Galia i se ridică altare lui Mercur Artaios (urs) sau Moccus (porc). Epona apare mereu alături de cai. Creaţia în viziunea celtă are unitate.

Ar mai fi multe de spus despre religiozitatea celţilor, politeismul local dar unificat, importanţa druizilor sau legendara literatură insulară celtă, cu un bogat conţinut mitologic, idealurile de onoare ş.a.m.d. Vom mai reveni la acest subiect, dar momentan mai spunem doar că societatea celtică, în marea ei tradiţie indo-europeană, se distinge prin arhaismul său. Nu există noţiunea de zeu personal, de dogme, de culpabilitate atavică. În domeniul mai concret al organizării, se exclude, ca şi la germanici, noţiunea de stat. mai multe trăsături o apropie de perioade vechi:vânătoare de cranii, alianţele de sânge, sistemul de ‘dare’, un soi de renuntare eroică la proprietate.

Celţii sunt viteji, visează să se realizeze spiritual chiar şi prin război. În această cheie trebuie citite poveştile despre masacrele în lanţ, lăcomiile giganteşti sau contorsiunile umitoare ale lui Cuchulainn. Este dorinta de a fi mai mult, ieşit din comun. Şi celţii cred în resurecţie, atestată în numeroase mituri şi simboluri. Ceaunul este simbolul său absolut. Prezenţa sa sub burta calului îi completează şi acestuia aura de sacralitate.

Găsim sacralitate peste tot. Pe majoritatea monedelor armoricane vedem un cavaler călare care aruncă o lance care are la un capăt un motiv format dintr-un pătrat tăiat de două diagonale şi ornat cu cinci sfere. Este vexillumul, insemnul militar roman, ciudat pentru că armoricanii nu-i întâlniseră încă pe romani. Dar într-o scenă clasică cu un cavaler pe un măgar, căruia îi arată un morcov pentru a-l urni din loc, semnificaţia ni se clarifică. Cifra 5 este smenul mişcarii neîntrerupte. Avem aşadar o reprezentare a cursei vieţii spre resurecţie, după moarte.

[1]Geografia, IV, 211.

[2]VII, 77.

[3]Iustin, Istoria universală, XLIII, 3.

[4]De virtutibus mulierum, II, 257-258.

[5]VI, 18.

[6]II, 106.

[7]I. VII.

[8]Caesar, VI, 13;Pomponius Mela, III, 2.

[9]Pliniu, XVI, 44.