Cella Delavrancea, despre Caragiale: „Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile”

Cella Delavrancea a povestit, în volumul memorialistic „Dintr-un secol de viaţă“, cum s-a înfiripat prietenia sa cu nenea Iancu. 

„L-am cunoscut de pe când eram fetiţă. Când sosea la noi în casă, îi săream înainte. După ce îşi descarcă toată verva, săruta mâna mamei, îmbrăţişa pe tata şi mă ducea la pian. Mă poreclise «Aghiuţă». M-aşezam la pian. Cântam o piesă. Caragiale asculta în picioare cu o expresie îmblânzită: «Încă o dată…». Apoi iar: «Încă o dată». Mă punea să-i repet aceleaşi pagini de câte cinci ori în şir. Apoi se apleca ceremonios: «Aghiuţă, adu mâna să ţi-o sărut … şi pe-a stângă. Aia e cea deşteaptă.» Mă sfătuia: «Să cânţi, Aghiuţă, cu gust şi cu pasiune. Nu uita că expresia cea mai înalta a muzicii este logica romantic㻓, scria Cella Delavrancea.

„Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim“

S-a zvonit că, între cei doi, a existat o relaţie amoroasă. Nu ştim. Cert e că Cella a vorbit, mereu, în în termeni frumoşi despre I.L. Caragiale. Într-o scrisoare datată 11 noiembrie 1910, Cella Delavrancea îi scrie prietenei sale Mărgărita Miller Verghi, care avea un renumit pension în Bucureşti, unde Cella studiase până la 14 ani. „Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă, unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu (n.r. – Barbu Delavrancea), iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim. Semnat: Bătrâna ta ciocănitoare în drum către Italia“, potrivit Fondul Saint Georges – corespondenţă – Cella Delavrancea – Margareta Miller Verghi, din cadrul Bibliotecii Central Universitare.

În ultimul an de viaţă al lui Caragiale, Cella a locuit acasă la el, în Berlin, unde dramaturgul se refugiase cu familia sa după acuzaţiile lui C. Al. Ionescu ca ar fi plagiat nuvela „Năpasta“. Scurtă paranteză: Caragiale l-a acţionat în justiţie şi a câştigat fără probleme, graţie pledoariei avocatului său – tatăl Cellei, Barbu Ştefănescu Delavrancea. 

Caragiale a murit în patul său şi pe muzica Cellei

Era perioada de avânt a tinerei pianiste de 25 de ani, care dădea concerte, umplea săli şi creştea din aplauze. În dimineaţa morţii lui Caragiale, Cella studia la pian sonata lui Schumann în fa diez minor. „Dimineaţa fragedă a primăverii nordice lumina covoarerele odăii şi pânza de Grigorescu: carul cu boi în dreptul hanului. Nemişcarea lucrurilor în jurul meu, sub vibraţia acordurilor muzicale, îmi transmiseseră o nelinişte lăuntrică “, descria pianista atmosfera şi starea de spirit.  Brusc, a auzit un ţipăt şi a fugit spre camera lui Caragiale, unde soţia lui rămăsese împietrită. „Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Caragiale ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat. De atunci, nici n-am mai studiat sonata de Schumann, nici n-am mai suportat s-o aud“, scria îndrăgita lui, „Aghiuţă“. 

Pianistul Dan Grigore, discipol şi foarte apropiat de Cella Delavrancea, povesteşte, în cartea-interviu „Lumea în Si Bemol“, despre presupusa relaţie dintre cei doi. „Caragiale, pare-se, ar fi fost îndrăgostit de ea. Alexandru Piru, care în calitate de secretar al lui Călinescu se cam uita pe gaura cheii, avea versiunea că ar fi trăit cu Caragiale. Eu cred că l-a iubit, fiindcă mi-a vorbit foarte frumos de el, toată viaţa. Ea era puştoaică, Caragiale era bărbat în toată firea, autoexilat la Berlin, după decepţia cu procesul în care fusese acuzat de plagiat. Probabil că ea a simţit că-l poate ajuta să treacă peste, că-l poate vindeca cu prezenţa ei, cu scrisorile“, povesteşte pianistul intervievat de Dia Radu.

Citește mai multe amănunte despre viața fascinantă a Cellei Delavrancea pe adevarul.ro