Cele mai mari tunuri cu proiectile din piatră. Tunul Ţarului, «bestia» cu ghiulea de 907 kilograme
Odată cu progresul tehnologiei prafului de pușcă și a tunurilor, a apărut și o standardizare a tipurilor de piese de artilerie în funcţie de mărimea și uzul lor. Calibrul fiecărui tun era calculat mai precis în urma operaţiunii de turnare, ceea ce permitea utilizarea aceleiași muniţii pentru tunuri de modele asemănătoare. Începând cu secolul al XV-lea, a apărut și tendinţa de a mări lungimea ţevii tunului în detrimentul calibrului, pentru a mări precizia tragerii.
Au fost făcute inovaţii și în ceea ce privește transportul tunului pe câmpul de luptă. Pentru a nu mai fi nevoiţi să-și transporte tunurile pe căruţe și apoi să le fixeze pe cadre de lemn, francezii au introdus un pivot pentru a permite rotirea tunului, montându-l apoi pe un afet cu două roţi. Bombardele fabricate până în 1600 au fost în mare parte din fier forjat, cu o lungime cuprinsă între 4,5-6 m. În general se foloseau proiectile din piatră cu o greutate care putea depăși 140 de kilograme. Modelele mai mici aveau o lungime de 3 metri și ghiulele din piatră, de 22 de kilograme. Calibrele celor mai mari tunuri erau cuprinse între 247 mm și 495 mm.
Tot în această perioadă apar și mortierele. Acestea au fost atestate pentru prima dată în jurul anului 1460. Fiecare mortier avea în jur de 1,5 metri și proiectile de 140 de kilograme lansate pe o traiectorie arcuită. Un model de tun apărut în jurul anului 1410 era și culevrina. Aceasta avea o ţeavă foarte lungă, de circa trei metri. Această piesă de artilerie a fost folosită, cu diferite îmbunătăţiri, până în secolul al XVII-lea. Din acest tip de tun a evoluat și un alt model, apărut la sfârșitul secolului al XVI-lea, demi-culevrina, care avea un calibru de 100 de milimetri şi o greutate de 1500 de kilograme.
Până la sfârşitul secolului al XIV-lea, tunurile au ajuns să facă parte şi din armamentul standard a marinei europene şi musulmane. Adaptând planurile de construcţie a navelor pentru a putea transporta încărcături mai mari, şantierele navale au putut monta tunuri navale din ce în ce mai puternice. Bătălia navală de la Zonchio, din anul 1499, dintre marina veneţiană şi cea otomană, a demonstrat puterea de distrugere pe care o aveau tunurile asupra corpurilor navelor.