Cele mai mari dezastre militare ale romanilor
Unul dintre principalii piloni ai măreţei civilizaţii romane l-a reprezentat armata, care a i-asigurat supremaţia vreme de secole. Şi totuşi, pe lângă multele victorii răsunătoare ale maşinăriei de război, legiunile au cunoscut şi unele înfrângeri cel puţin la fel de spectaculoase. Câteva dintre ele:
Allia, 390 a.Hr. în primă instanţă romanii au trimis ambasadori la tribul senonilor pentru a le cere să nu mai atace aliaţii etrusci. Când galii au refuzat, un ambasador le-a ucis o căpetenie, ceea ce a porovocat un conflict în care romanii au fost învinşi cu uşurinţă. Galii au pătruns în Roma, pe care au jufuit-o şapte luni, liderii baricadaţi pe Capitoliu cedând şi mituindu-i să plece. Umilinţa i-a forţat să îşi întărească defensiva şi să adopte reforme în tactica militară.
Furcile Caudine, 320 a.Hr. Un eveniment mai puţin sângeros, dar extrem de umilitor – aflând de planurile de invazie ale romanilor, liderul samnit Gaius Pontius le-a ordonat unor soldaţi să se îmbrace în ciobani şi să îi îndrume pe duşmani spre o trecătoare, blocată complet. Dorind să se întoarcă, nu au reuşit căci şi intrarea a fost între timp baricadată. Fără scăpare şi la cheremul samniţilor, au fost obligaţi nu doar să semneze un tratat de pace jignitor, ci şi să treacă pe sub o grindă din suliţe.
Lacul Trasimenus, 217 a.Hr. Romanii în frunte cu Gaius Flaminius se aflau pe urmele armatei lui Hannibal în monentul în care au întâlnit în cale un drum îngust între lac şi nişte dealuri stâncoase. Fără nicio bănuială că punii s-ar fi ascuns în păduri, au pornit unul câte unul, ceea ce a rezultat într-un masacru. Cartaginezii au dus la bun sfârşit o ambuscadă aproape perfectă, ucigând 15000 de soldaţi în numai trei ore.
Cannae, 216 a.Hr. Cea mai mare victorie a lui Hannibal s-a înregistrat pe 2 august 216 a.Hr. pe malul râului Aufidus. Liderul cartaginez a avut de înfruntat opt legiuni romane în frunte cu Gaius Terentius Varo şi Lucius Aemilius Paullus, pe care le-a înconjurat şi si-a folosit cavaleria pentru a distruge infanteria nepusă la punct din cauza neînţelegerilor dintre consuli. Estimările arată că din 70.000 de soldaţi ar fi supravieţuit abia 2000. După Cannae, Capua şi alte oraşe italice au trecut de partea punilor.
Arausio, 105 a.Hr. Triburile cimbrilor şi teutonilor au nimicit nu mai puţin de 80.000 de soldaţi, o înfrângere devastatoare pentru romani, în bună măsură din cauza lipsei de cooperare dintre cei doi comandanţi. Când Gnaeus Mallius Maximus a încercat să negocieze, Quintus Servillius Caepio i-a atacat pe cimbri dar oastea i-au fost nimicită. După aceea, triburile germanice au continuat cu distrugerea trupelor rămase.
Carrhae, 53 a.Hr. Crassus era cel mai bogat dintre colegii din primul triumvirat, dar îi lipsea gloria militară. Dorind să remedieze situaţia, a decis să invadeze Parthia cu şapte legiuni, dar a fost înfrânt şi a pierit în luptă. Capturarea acvilelor a simbolizat umilinţa de nedescris suferită de Roma.
Pădurea Teutoburgică, 9. Publius Quinctilius Varus avea obligaţia de a consolida noua provincie Germania, dar taxele foarte ridicate şi desconsiderarea culturilor locale au provocat răscoale de-a lungul frontierelor. Varus avea la dispoziţie trei legiuni, şase cohorte, trei unităţi de cavalerie şi trupele triburilor aliate, inclusiv pe cele ale cheruscilor lui Arminius, care complota de fapt împotriva romanilor. Prin raportări false şi alte tertipuri, l-a împins pe Varus spre pădurea necunoscută, unde s-a iscat şi o furtună. Legiunile dezorientate au întâmpinat triburi barbare care duceau o luptă de gherilă, profitând de terenul propice. Romanii au încercat în zadar să se îndreptae spre baza militară de la Halstern, căci drumul era blocat de tot felul de ziduri de lemn şi şanţuri. Asalturile au fost respinse, iar barbarii au copleşit oastea. Varus s-a sinucis, cele trei legiuni au fost distruse, evenimentul nefericit punând capăt tentativelor de expansiune dincolo de Rin.
Abrittus, 251. Împăratul Decius şi fiul său Herennius au purtat mai multe bştălii cu final indecis împotriva goţilor, dar dezmodământul a fost stabilit după ce barbarii conduşi de Cniva au reuşit să îi atragă pe romani într-o mlaştină, unde nu s-au mai putut mişca şi astfel a început măcelul. A fost pentru prima oară când un împărat roman a căzut pe câmpul de luptă.
Edessa, 260. Romanii sperau să pună capăt frecventelor invazii sassanide ale regelui Shapur I in Asia Minor, aşa că armata condusă de Valerian a plecat la confruntare. Expediţia s-a dovedit a fi un dezastru, căci în ciuda unei victorii iniţiale, a izbucnit o epidemie de ciumă şi în plus, trupele duşmane i-au înconjurat. Împăratul a fost capturat şi a trăit pentru tot restul vieţii în captivitate la perşi.
Adrianopol, 378. Valens, împăratul din est, nu a mai aşteptat ajutorul nepotului său Gratian şi a dorit să anihilileze de unul singur o revoltă a goţilor din Tracia. Subestimaţi grav, goţii conduşi de Fritigern numărau de două ori mai mulţi oameni, iar majoritatea trupelor erau de cavalerie. Au măcelărit armata romană, împăratul însuşi căzând în luptă.