Cele mai mari dezastre din istoria Bucureştiului în imagini
Bucureştiul a încasat de-a lungul timpului lovituri grele prin dezastre care au transformat oraşul în ruine şi în urma cărora zeci de mii de oameni nevinovaţi şi-au găsit sfârşitul.
„Ciuma lui Caragea‟
Unul dintre cele şapte mari dezastre din Capitală a avut loc între anii 1812 şi 1813. „A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele nu pomenesc de o boală mai grozavă decât «ciuma lui Caragea", descria istoricul George Potra. Epidemia dintre anii 1812 şi 1813 a izbucnit în a doua zi de domnie a lui Ioan Vodă Caragea şi a decimat, în următoarele luni, jumătate din locuitorii Bucureştiului.
„În timpul «ciumei lui Caragea» au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort", scria academicianul Ion Ghica despre tragicul eveniment.
Se tratau cu băutură şi cu broaşte-ţestoase
În lipsa unor tratamente eficiente, oamenii încercau să scape de ciumă cu mult alcool, dar şi aici fuseseră impuse interdicţii, iar cârciumile vindeau doar prin nişte ferestruici. În plus, potrivit tratatelor de istoria medicinei, atunci au apărut şi vracii, care promiteau în zadar că îi salvează pe ciumaţi dacă vin în contact cu o broască-ţestoasă.
CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu "Ciuma lui Caragea"!
Cum epidemiile de ciumă reveneau constant, în medie o dată la zece ani, la finalul secolului al XVII-lea s-a înfiinţat „breasla cioclilor". Erau bine plătiţi şi aveau ca scop să strângă morţii şi să-i îngroape. Cioclii erau recrutaţi din foştii ciumaţi care scăpaseră de moarte, despre care se spunea că nu se mai atinge boala de ei.
Un episod macabru al acelor vremuri s-a regăsit în raportul unui cioclu: „Astăzi am adunat vreo 15 morţi pe care i-am dus cu căruţa pe câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a rupt-o la fugă".
Unde erau fostele cimitire?
În jurul fostelor cimitire de ciumaţi din Bucureşti s-au răspândit, de-a lungul secolelor, zeci de mistere. Se spune, aşadar, că unul dintre locurile în care ar fi fost aruncaţi morţii în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea ar fi fost în zona Casei Poporului.
Muncitorii care au făcut săpături acolo în urmă cu 30 de ani susţin că, în timpul lucrărilor, ar fi dat peste câteva gropi comune, în care fuseseră aruncaţi morţii bolnavi de ciumă şi acoperiţi, apoi, cu var.
Incendiul care a distrus peste 2.000 de case din Bucureşti
Mai târziu, în 1847, chiar în ziua de Paşte, s-a întâmplat următoarea nenorocire. Un copil neascultător, care a tras cu pistolul înspre o grămadă de fân, a cauzat cel mai dezastruos incendiu produs în vremurile moderne în Bucureşti. Şi după o săptămână de la stingerea flăcărilor, pământul frigea, iar molozul rămas după demolarea ruinelor a ridicat nivelul Bucureştiului cu aproape doi metri.
Băieţelul care a provocat „Marele foc", fiul cluceresei (mare dregător) Zinca Drăgănescu, se juca nesupravegheat în podul cu fân al şopronului, cu pistolul celor mari. O scânteie a fost de-ajuns pentru a porni dezastrul. Vântul foarte puternic a făcut ca focul să se extindă cu repeziciune, în partea de est a oraşului.
CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu incendiul din 1847!
„Incendiul a mistuit zona Curţii Vechi de lângă Hanul Manuc, numeroase case de pe malul stâng al Dâmboviţei, întinzându-se spre Colţea, zona Sf. Vineri, până în Calea Văcăreştilor. Cuprinzând o zonă comercială foarte densă, focul a pricinuit pagube evaluate la peste 30.000 pungi de aur, provocând şi moartea a «mulţime de negustori, care s-au stins cu totul", scria la acea vreme şi cronicarul Ioan Sân Dobre Cojocarul.
Potrivit directorului Muzeului Naţional al Pompierilor Bucureşti, Vasile Bălan, 12 biserici au fost distruse:Sf. Dimitrie, Biserica Domnească de la Curtea Veche, Sf. Antonie de la Puşcărie (toate sunt în zona Hanul lui Manuc), Bărăţia, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Mina din mahalaua Stelea (lângă actuala biserică Sf.Vineri), biserica Vergului, Udricani, Lucaci (lângă hala Traian), Ceauş Radu şi Sf. Ştefan.
Flăcările au ucis atunci 15 oameni, alte zeci au suferit arsuri, iar aproape 2.000 de clădiri (locuinţe, prăvălii, hanuri, biserici) au fost făcute scrum.
Lupta cu focul a fost una grea pentru că, în lipsa autospecialelor de astăzi, pompierii s-au folosit de pompe manuale şi au fost ajutaţi de sacagii care transportau apa din Dâmboviţa în butoaie.
Bucureştiul, inundat de Dâmboviţa
Zăpada care s-a topit brusc, în 1865, a dat naştere unei alte catastrofe, şi anume cea mai mare inundaţie din istoria Capitalei. „Între 13 şi 20 martie, tot cursul Dâmboviţei de la Grozăveşti până la Vitan a fost acoperit de un strat de apă, care în unele părţi atingea trei metri înălţime", nota istoricul George Potra. Numărul celor rămaşi fără case şi „sub biciul foamei" a fost atât de mare, încât domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la presiunea poporului, decide să înceapă canalizarea Dâmboviţei.
În 1808, un armean, Minas Bijiskiant. ajuns în Bucureşti după o călătorie în Polonia, descrie oraşul şi afirma:„Mereu am auzit din gura poporului un astfel de vers:«Dâmboviţa apă dulce, cine-o bea nu se mai duce".
CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu Bucureştiul inundat după revărsarea Dâmboviţei!
Pe cât de dulce era, pe atât de capricioasă s-a dovedit înainte de a fi canalizată. În documentele vremii se vorbea des despre „înecăciunile" provocate de revărsarea Dâmboviţei, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.
Motivele erau mai multe, explică istoricul George Potra în cartea „Din Bucureştii de ieri": morile mult prea numeroase, podurile susţinute de ţăruşi înfipţi direct în albia râului şi care alcătuiau adevărate „zăgazuri" în calea cursului normal al apei, dar şi prostul obicei al bucureştenilor de a arunca gunoaie direct în Dâmboviţa, care strâmtorau matca. În plus, cei care locuiau pe malul râului strâmtorau constant albia, încercând să întindă suprafaţa curţilor.
Anii '60 din secolul al XIX-lea au fost marcaţi de inundaţii grave, provocate în principal de ploile care nu mai conteneau cu zilele.
Cutremurul din '40, cel mai puternic
Mai multe seisme au fost înregistrate de-a lungul timpului în Bucureşti, dar cele mai multe mărturii sunt despre cele din 1802, 1940 şi 1977 care au provocat şi cele mai multe victime şi cele mai mari pagube.
Cutremurul din 26 octombrie 1802, a avut 7, 7 grade pe scara Richter, cu epicentrul în zona Vrancea. La acea vreme, s-au prăbușit câteva case şi turlele bisericilor. Patru oameni au murit, iar celebră a fost ruperea în două a turnului Colţea.
Seismul a fost atât de puternic încât s-a simţit la Moscova:„La ora 13.55 o bonă plimba un cărucior în curtea Bibliotecii Universităţii Lomosov din Moscova. La un moment dat, a văzut cum cad statuile şi băncile deplasându-se din parc. În acel cărucior era copilul Alekxandr Sergeevici Puşkin, marele poet rus de mai târziu", scria academicianul Drumea Anatol.
300 de morţi în trei minute
Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a avut 7, 4 grade pe scara Richter. Faza critică a durat în jur de trei minute.
„Astă-noapte, la orele 3, 39 minute, un înspăimântător cutremur de pământ a zguduit Capitala...Clădirile cele mai tari au pârâit, pereţii s-au crăpat, iar tencuiala s-a desprins pe suprafeţe mari. Oamenii au sărit buimaci din somn şi au încercat să se salveze", scria presa din 1940.
CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu urmările cutremurelor din 1802 şi 1940!
În Bucureşti, au fost înregistraţi circa 300 de morţi, majoritatea la prăbuşirea blocului Carlton, o clădire de 12 etaje de pe Bulevardul Brătianu, situat în plin centrul Capitalei, s-a dărâmat până la temelii, iar zeci de locatari au fost prinşi sub dărâmături.
Unii dintre ei erau încă vii, prizonieri în cavităţi şi îşi semnalau prezenţa prin bătăi în ziduri. După cutremur, subsolul clădirii a fost cuprins de flăcări ceea ce a îngreunat intervenţia echipelor.
Aproape toate plafoanele de la sălile de spectacole s-au prăbuşit. Molozul de la clădirea Uniunii Camerelor de Comerţ din strada Săridar au blocat trecerea. Turla de la biserica din strada Berthelot s-a prăbuşit. Calea Victoriei, cea mai elegantă stradă, era întreruptă de ziduri prăbuşite.
Ambasada americană, hotelul Poştei, clădirea ministerului Agriculturii şi cea a Marelui Stat Major, aflat la intrarea în Cişmigiu, erau distruse.
Bombardarea Capitalei din'44
Însă unul dintre cele mai tragice evenimente a avut loc în 1944, atunci când peste 5.000 de bucureşteni au murit de-a lungul celor 17 bobardamente aeriene asupra Capitalei.
Mai exact, pe 4 aprilie 1944 cerul se întunecă subit şi un zgomot asurzitor parcă anunţă sfârşitul lumii. E eclipsă de soare? Nu! Sunt peste 200 de bombardiere pregătite să atace oraşul. Închizi ochii, îi deschizi, şi brusc, frumoasa Capitală se transformă în ruine. Câteva ore mai târziu începeau să se numere victimele şi pagubele: mii de morţi şi sute de clădiri distruse.
CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu Bucureştiul în paragină după bombardamente!
Dar de ce să se întâmple o aşa nenorocire? SUA şi Marea Britanie îşi doreau ca astfel să împiedice transporturile militare spre frontul din Moldova, unde armata sovietică, aliatul lor, forţa înaintarea spre vest. Ţinta principala a bombardierelor a fost Gara de Nord.
Printre zonele atacate se mai numără Calea Victoriei, Gara Băneasa, Trajul Gării de Nord, Hotelul „Splendid‟ şi a „Parc-Hotelului‟, ambele hoteluri fiind complet distruse şi o mare parte a locatarilor ucişi.
Grave consecinţe ale bombardamentelor au mai suferit atunci hotelurile Athenee Palace, Ambasador, Papadopol, blocurile „Generala", „Mica", „Kapriel", „Băicoianu", Moara Românească şi Banca de Credit.
Infernul din Capitală a continuat şi în noaptea de 2 spre 3 mai, între orele 01.10 şi 01.30, când 70 de avione plecate din sudul Italiei au ajuns pe cerul Bucureştiului.
Ultimele zile de coşmar
Pe 7 mai 1944, între orele 10.49 şi 12.06, un număr de 700 de avioane dintre care 500 de bombardament de tip B-24 şi 200 de aparate de vânătoare s-au năspustit asupra Capitalei, la doar zece ore de la atacul nocturn britanic.
Un bilanţ statistic arată că de-a lungul celor 17 de bombardamente aeriene, începând cu cel din 4 aprilie 1944, executate de americani şi englezi cu aproximativ 3.640 de avioane de bombardament de diferite tipuri, însoţite de circa 1.830 de avioane de vânătoare pe timp de zi, au fost ucişi 5.524 de locuitori, răniţi 3.373, iar 47.974 au rămas fără adăpost devenind sinistraţi.
Au fost distruse 3.456 de case de locuit, au fost distruse parţial 3.473, 401 au fost avariate şi au fost 2.305 de incendieri. Pentru apărarea Capitalei, s-au ridicat şi au angajat lupte antiaeriene, de multe ori în inferioritate numeric, 601 avioane de vânătoare româneşti şi 709 germane.
Bucureştenii, acoperiţi de troiene de cinci metri
Şi dacă vă gândiţi că anul trecut am avut cea mai grea iarnă, vă înşelaţi amarnic. În dimineaţa zilei de 3 feburarie 1954, bucureştenii s-au trezit prizonieri în propriile case. „Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că înăuntru era întuneric, iar geamurile erau albe. Am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis nici ferestrele, nici uşile!", a descris succint, Dan Antoniu (66 de ani), cercetător istoric în domeniul aeronautic, începutul „Marelui viscol" care a încremenit România, la propriu, sub zăpadă, în urmă cu 57 de ani.
În acele cumplite zile ale începutului de februarie s-a înregistrat, potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie, cel mai puternic viscol din secolul XX. Viforul nu s-a potolit uşor şi, până la finalul lunii, avea să mai lovească în alte trei reprize, extrem de agresiv.
În timpul urgiei de la începutul lui februarie '54, Dan Antoniu avea vârsta de 9 ani. Locuia în cartierul România Muncitoare din Capitală, undeva pe lângă actualul Pod Grant, într-o casă cu şapte camere, împreună cu bunicii, mama şi alte câteva rude.
„Pe 3 februarie a început de dimineaţă să ningă cu fulgi imenşi, fără întrerupere, până a doua zi. Când ne-am trezit, în casă era întuneric. Geamurile de deschideau în afară, la fel şi uşile, cu excepţia uneia dintre ele, cea de la bucătărie. Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că geamurile erau albe şi am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis!", a povestit Dan Antoniu.
Cutremurul din'77
Şi ultimul dezastru, care să sperăm că rămâne ultimul, este cutremurul din '77. 1.578 de morţi, 11.300 de răniţi, 35.000 de locuinţe distruse. Acesta este bilanţul celui mai devastator cutremur produs în România, cel din seara zilei de vineri, 4 martie 1977.
CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu clădirile prăbuşite după cutremurul din `77!
"Cutremurul din 1977 a fost unul neaşteptat. Lumea uitase de seisme după cel din 1940. Viitorul mare cutremur va fi foarte adânc şi se va înregistra după anul 2040, iar în Bucureşti se va simţi foarte puţin, însă va afecta nordul ţării, către Moscova", este previziunea lui Gheorghe Mărmureanu, directorul Institutului Naţional de Fizică a Pământului (INFP).
Considerat unul dintre cele mai distrugătoare şocuri seismice care a lovit România, cutremurul din 1977 a fost unul de suprafaţă, ce a avut loc la 95 de kilometri adâncime. „S-a simţit bine până la Chişinău, iar mulţi bulgari au murit la 4 martie", a spus şeful de la Institutul de Fizică a Pământului.
Sursa:www.adevarul.ro