Cele mai frumoase scrisori de amor. Cioran către Friedgard: „Niciodată nu am vărsat atâtea lacrimi, fără cea mai mică posibilitate de a râde“
Vorbele frumoase aşezate inspirat pe hârtie aveau o semnificaţie de nepreţuit pentru îndrăgostiţii aflaţi la distanţă de sute de kilometri unul de celălalt. Marile personalităţi ale României precum Eminescu, Eliade, Cioran sau Calistrat Hogaş, îşi alintau iubitele cu declaraţii de dragoste. Erau mesaje unice ce conţineau jocuri amoroase, adevăruri dure sau accente de gelozie.
Generaţii de istorici literari au răscolit de-a lungul anilor prin zeci de arhive oficiale sau personale pentru a se asigura că nu scapă nimic din epistolele trimise de către cei doi amorezi. Una dintre cele mai complete lucrări pe această temă este „Frumoasa mea Doamnă/ Eminul meu iubit”, realizată de Christina Zarifopol-Illiaş. 100 de documente noi găsite într-o arhivă personală au contribuit la realizarea unui portret proaspăt al relaţiei dintre poetul nepereche şi celebra sa muză.
Micile jocuri amoroase, adevăruri dure, gelozie sau dragostea, încrederea, oboseala sau blazarea sunt liniile generale în cadrul cărora se desfăşoară corespondenţa celor doi:
„Ieri am primit ultima ta scrisoare şi alaltăieri penultima. Iartă-mi gelozia şi explic-o prin depărtarea în care suntem unul de altul şi prin dispoziţia posomorâtă în care am rămas fără tine. De aceea, mi se şi urăşte o casă de unde plec dimineaţa şi nu vin decât spre seară pe la 6, 7 obosit şi fără dispoziţie de lucru sau de citiri”, îi scrie Eminescu Veronicăi într-o scrisoare datată 12 februarie1882.
„Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura şi indiferenţa oamenilor, lipsa şi depărtarea ta, iubirea mea nespunsă (sic), toate aceste îşi împart rând pe rând fiinţa mea, şi în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic şi acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată? Şi te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând-tu care spuindu-mi că mă iubeşti m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav-te întreb şi te rog să-mi răspunzi face-mă-vei fericită, adecă să ne înţelegem, eu înţeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta”, îi scrie Veronica într-o epistolă din 27 Martie 1880, scrisă la Iaşi şi trimisă la Bucureşti.
Aveau amândoi 22 de ani când s-au cunoscut, la Viena, în 1872. El era student la Filosofie, iar ea căuta leac pentru o boală de piele. O legătură de dragoste le era interzisă. Ea era soţia rectorului Universităţii din Iaşi, Ştefan Micle, cu care avea doi copii, dar alături de care nu era fericită.
Dorinţele neîmplinite ale lui Mihai Eminescu
Era iunie 1882, când Hotel D`Angleterre din Constanţa, pe locul căruia se află astăzi Hotelul Intim, primea vizita unui turist-nepereche:Mihai Eminescu. Poetul venise la mare pentru 10 zile pentru a face băi şi a-şi trata afecţiunile la picioare.
Eminescu a ocupat o cameră la mansardă, situată pe colţ, de la ferestrele căreia marea i se înfăţişa în toată splendoarea. Melancolia poetului a fost alimentată de vederea mării, iar dorul de fiinţa iubită l-a făcut să scrie Veronicăi Micle o scrisoare la trei zile.
Călătorul Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle din mansarda unui hotel de pe malul mării, Hotel D’Angleterre:
„Constanţa este un mic orăşel, dar îndestul de frumos. Viaţa e cam scumpă aici. Casele au oarecare eleganţă, căci clădirile sunt din piatră pătrată. O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe întinderea mării. (...) Şed într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării, pe care aş vrea să plutesc cu tine. Te sărut dulce, draga mea Veronica, şi rămân al tău. La anul să ştii că venim amândoi aici“, scria Luceafărul la 16 iunie 1882.
Filosoful Emil Cioran îndrăgostit la 70 de ani
În februarie 1981, Friedgard Thoma, pe atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de scrierile lui.
„În general, toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărât curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viaţă nu aveam habar”, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma.
La momentul respectiv, Cioran trăia de decenii bune cu Simone Boue, “semi-însurat” cum avea să-i scrie lui Friedgard, mai târziu, într-o scrisoare. Între cei doi s-a născut o profundă legătură intelectuală, materializată printr-o corespondenţă purtată între anii 1981 şi 1991. Cioran s-a aruncat cu toată fiinţa sa în iluzia acestei legături, cu femeia superbă, pe care a numit-o, într-una dintre scrisori, blestemul său indispensabil.
„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi:Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele...”, fragmente din scrisorile lui Cioran către Friedgard Thoma.
„Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi-dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi”, fragmente din scrisorile lui Cioran către Friedgard Thoma.
Calistrat Hogaş îşi răsfăţa amanta cu scrisori de dragoste
Corespondenţa dintre cei doi a fost scoasă la iveală de ultimul copil al scriitorului, Sidonia Hogaş. Scrisorile sunt din anii 1900 şi sunt adresate domnişoarei “P.V.”
Din scrisori reiese că amanta lui Hogaş era cu mulţi ani mai tânără decât el, bărbatul adresându-i-se cu “Draga tatii”, “Puişoru’ tatei”, “Mititica tatei”.
Relaţia dintre Calistrat Hogaş şi amantă începuse înainte ca aceasta să plece în capitală. „După ce ai plecat tu am stat trei zile în pat;acum am ieşit dar sunt o umbră şi devin mai umbră din zi în zi.Constat că, departe de tine, viaţa mi-e cu neputinţă, viaţa mi se duce;numai tu mi-ai putea reda viaţa care simt cum se scurge ca o apă din întreaga mea fiinţă”.
Scriitorul avea sentimente foarte profunde pentru tânăra de care s-a îndrăgostit şi suferea cumplit că aceasta nu i-a scris. „Mie n-ai voit să-mi scrii;am simţit în suflet o zguduire care semăna a începutul nebuniei;şi că nu mi-am pierdut minţile mă mir şi acum când îţi scriu...mă aflu încă teafăr, dar cu deznădejdea şi cu amarul în suflet”.
Această poveste de dragoste interzisă l-a adus pe scriitor într-o stare de disperare. „Nu, nu, fără tine nu pot trăi;fă cum ştii, mângâie-mă din depărtare, vino, rămâi, aruncă-te în braţe, fă tot ce vrai, ucide-mă...în mâna ta cea mică stă cumpăna întregii mele vieţi;e a ta, fă cu ea ce vrai, eu nu pot, nu am dreptul decât de a fi martir”.
„Ghiocelulu negru” al poetului Lucian Blaga
O poveste de iubire profundă, adevarată, unică petrecută şi aici, în Vestul ţării, în Banat. Marea iubire a poetului Lucian Blaga, a fost Cornelia Brediceanu, fiica renumitului politician lugojean Coriolan Brediceanu. Despre Coriolan Brediceanu se spunea: , , Nu-i român ca bănăţeanu/Bănăţean ca lugojanu/Lugojan ca Brediceanu''. Fiica acestuia, Conelia, a trăit o frumoasaă poveste de iubire cu poetul Lucian Blaga.
Se cunosteau din vremea când erau colegi de clasă la Liceul, , Andrei Şaguna'', din Braşov.Tânără slăbuţă, liniştită, cu ochi vii şi inteligenţi, avea să devină marea iubire a poetului, care, „nu a strivit corola de minuni a lumii”.
Dar adevarata întâlnire s-a petrecut la Viena, unde Lucian Blaga era student, la Facultatea de Filosofie şi Biologie, iar Cornelia era studenta la Facultatea de Medicină.
„În sala de lectură a Bibliotecii Universitare din Viena, cei doi tineri s-au regăsit. Poetul a zărit, în primele rânduri, o persoană care i-a părut cunoscută. O tânără, care asculta foarte atentă, prelegerea unui profesor. O recunoaşte! Un val de bucurie i-a cuprins sufletul:era Cornelia, «ghiocelul negru», cum îi spunea el în liceu. Aşa a început adevărata poveste de iubire. După orele de studiu de la Universitate, luau ceaiul la Kunstelerkafe, iar după concertele la care mergeau amândoi, plimbările prin parcurile Vienei însemnau clipe în care sufletele celor doi indrăgostiţi, se întâlneau. Lucian Blaga scria: «Ne comportam ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O priveam pierdut»”, povesteşte scriitoarea Luciana Ianculescu, care a dus o muncă de documentare pentru a afla povestea de dragoste a lui Lucian Blaga.
Lucian Blaga, în 8 decembrie1918, îi declara Corneliei: , , Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău-mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor…Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a piedut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac:Tu!”.
Regizorul Radu Stanca către soţia sa:„Eşti, de acum înainte, înţelesul meu cel mai intim”
Radu Stanca (n. 5 martie 1920, Sebeş-d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist şi regizor de teatru român. Teatrul din Sibiu îi poartă numele. El este nepotul medicului Dominic Stanca, cel care a descoperit Băile Someşeni din Cluj-Napoca, unde a creat o mică staţiune balneo-climaterică vizitată şi de englezi în perioada interbelică.
În 1951 se căsătoreşte cu Dorina Ghibu (i se spunea Doti), actriţă de la Teatrul Naţional din Cluj, cu care poartă o avidă corepondenţă atât înainte de căsătorie, cât şi după, în perioadele când era la Sibiu sau Bucureşti.
Scrisorile sunt foarte frumoase, redau atât sentimentele celor doi, cât şi planurile lor de viitor – au fost publicate într-un număr al revistei clujene Apostrof, într-un material amplu semnat de Ion Vârtic.Una dintre scrisori, pe care o redăm fragmentar, a fost trimisă de Radu Stanca pe 6 martie 1951, de la Sibiu, cu câteva zile înainte de căsătorie, scrisoare care este o adevărată declaraţie de dragoste şi un jurământ de iubire.
„Doti, draga mea
Sunt tot numai aşteptare, numai dor de tine. Un singur gând, o singură râvnă:aceea de a fi, din nou, aproape de tine, aproape de îmbrăţişarea ta, de apa vie a buzelor tale – mereu dorindu-te, mereu setos de frumuseţea ta fără asemănare.
Iată! Peste câteva zile vei fi soţia mea. La acest gând, cele mai pure zone ale spiritului se deschid înainte-mi – şi stau ca în faţa celui mai sublim act al desăvârşirii. Un jurământ sfânt mi se naşte pe buze, acum în preajma marei împliniri, şi totul se leagă de azi înainte, pentru mine, de acest jurământ. Lui voi închina ceea ce e mai bun în mine îndeplinirii lui – căci jur să mă închin cu totul pentru fericirea ta;să-mi dăruiesc toate puterile inimii idealurilor tale;să sfinţesc cu sârguinţă altarul căsniciei noatre cu harul celei mai dumnezeieşti iubiri.”
O poveste de dragoste trecută prin călimara cu cerneală
Marele ziarist Leon Kalustian şi soţia sa Dora Aronovic au trăit o frumoasă poveste de dragoste marcată de problemele create de regimul comunist. Cei doi s-au căsătorit în 1934 şi au rămas împreună, până la moartea Dorei, în 1983, înfruntând vremurile, Leon Kalustian fiind închis opt ani în puşcăriile comuniste.
Fără doar şi poate, personalităţi din trecutul Focşaniului au trăit frumoase poveşti de iubire care au făcut înconjurul lumii. Din păcate, în fondul arhivistic al judeţului nu s-au păstrat mărturie epistole din vremea când sentimentele erau exprimate profund.
Doar în colecţia personală a lui Ioan Codreanu, nepotul publicistului Leon Kalustian şi totodată legatarul său testamentar, s-a păstrat corespondenţa dintre cunoscutul ziarist şi iubita sa soţie, Dora.
Ioan Codreanu a decis să încredinţeze spre publicare Bibliotecii„Duiliu Zamfirescu”, în premieră absolută, 22 de scrisori ale lui Kalustian adresate Dorei Aronovici, scrise în anii 1932-1933 pe când nu erau căsătoriţi.
„Dora, marea sa dragoste
Deocamdată, în neîncrederea mea, tu, care ştii că nu pot spune nici <>, cutremurat de banalitatea conţinutului niciuneia din clasicile formule ale îndrăgostiţilor, primeşte mărturia dragostei ce ţi-o port”, i se confesează Dorei într-o scrisoare din 1932.
„Ţi-am făgăduit o paranteză. O deschid. Dacă-ţi mai reaminteşti, ştii desigur-fiindcă de spus, am spus-o –că nu am frecventat niciodată femeia cu plăcerile tarifate. Şi nu ştiu din care cine ştie ce motive de tâmp snobism, sau dintr-un sentiment de voită supraevaluare. Nu! Ci pornind de la un raţionament rece, logic, lămuritor. Eu, prin destin, am fost dăruit zbuciumului (…)
„Experienţa îţi dă catehismul cunoaşterii. Şi putinţa selecţiei. A unei selecţii la care poţi rămâne, pentru că ai pus în alegere ochiul cere-a văzut şi care a ştiut să vadă, mintea care, rumegând, a putut apecia. De aceea eu te-am voit aşa cum ţi-am spus că te-am voit. Şi fiindcă am epuizat subiectul parantezei, sunt obligat s-o închid, simultan cu asigurarea dragostei mele ce ţi-o port absolută”, îi scrie Kalustian iubitei sale Dora.
Povestea interzisă de dragoste a marelui filosof Mircea Eliade
În timpul studiilor din India, marele filosof Mircea Eliade a trăit o frumoasă poveste de dragoste interzisă alături de indianca Maitreyi Devi. Forţat să se întoarcă în România, Mircea Eliade se hotărăşte să adune toate scrisorile şi bileţele de dragoste pentru a scrie cunoscutul roman „Maitreyi”, dedicat frumoasei indience.
Mircea Eliade era un student desăvârşit, pasionat şi apreciat, motiv pentru care profesorul Dasgupta i-a propus lui Eliade să se mute în casa sa. În noua locuinţă, studentul a dat nas în nas cu fiica de 16 ani a profesorului, pentru care nu a simţit nicio atracţie la început, după cum recunoaşte chiar în romanul său.
„Mi se părea urâtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii:mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară”, fragment din romanul „Maitreyi”.
„Maitreyi e neînchipuit de senzuală, deşi pură ca o sfântă. De fapt, acesta e miracolul femeii indiene:o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte”. (Fragment din romanul „Maitreyi”)
Plecarea din India
În anul 1931, Eliade este nevoit să se întoarcă în România pentru a începe stagiul militar. Nostalgia, toate momentele petrecute alături de Maitreyi şi sentimentul unei iubiri eşuate l-au determinat pe marele filosof să adune toate materialele pe care la avea, de la corespondenţă, jurnalul zilnic pe care îl ţinea, scrisorile de dragoste şi chiar o fotografie veche, pentru a da viaţa celui mai important roman de dragoste din literatura română.
În 1933, atunci când Eliade avea doar 26 de ani, apare romanul „Maitreyi”, care s-a bucurat de o apreciere din partea publicului şi a criticilor vremii.
Romanul-răspuns
Cu toate acestea, în anul 1971, Maitreyi Devi se întâlneşte cu sanscritologul român Sergiu. Al. George, cel care îi povesteşte pentru prima dată despre romanul care îi poartă numele. Această veste cutremurătoare o determină pe Maitreyi să scrie romanul-răspuns „Dragostea nu moare”, după 42 de ani de la terminarea poveştii de dragoste.
Cartea-răspuns a lui Maitreyi avea să apară în 1974 cu titlul în sanscrită „Na Hanyate” / „Nu moare” şi a fost premiată de Academia de Litere din India. În 1976, a fost tradusă din bengali în engleză, demistificările şi completările lui Maiytreyi având drum liber către cititorii din întreaga lume.
„Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Şi ce, dacă el trebuia să plece? Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singură scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele şi continentele care ne despărţeau. Cele două euri ale noastre ar fi redobândit desăvârşirea. Dar pot oare occidentalii să înţeleagă toate astea? Pentru ei, desăvârşirea iubirii are loc în pat. Totuşi, el ştia, cu siguranţă ştia. Mă pot vedea din nou pe mine însămi, în braţele lui, în chenarul uşii. El îmi şopteşte:Nu trupul tău, Amrita. Eu vreau să-ţi ating sufletul”. (fragment din cartea „Dragostea nu moare” scrisă de Maitreyi Devi)
Grupaj realizat de corespondenţii „Adevărul“:Cezar Pădurariu, Ramona Găină, Ştefan Both, Anca Sevestre, Florina Pop, Ştefan Borcea, Sînziana Ionescu şi Bogdan Păvăloi.