Cel mai bătrân supravieţuitor al Holocaustului ţigănesc
Traian Grancsea, în vârstă de 107 ani, a fost deportat în Transnistria în anul 1941. În exil a pierdut aproape totul:familia, aurul şi speranţa. Datele oficiale spun că, alături de el, Mareşalul Antonescu a deportat alte 25.000 de persoane de etnie romă, dintre care şi-au pierdut viaţa 11.000, majoritatea copii.
Bătrânul născut în 1905, chiar în ziua de Crăciun, are ochi albaştri, senini, o barbă mare, iar în colţul gurii, o ţigară a luat locul pipei de lemn, din care trăgea cu sete în tinereţe. „A fost greu, doamnă. A fost foarte greu", îşi începe bătrânul povestea. Mărturisirea lui, spusă la ceas de seară, pe o bancă din Porumbacu de Jos, curge greu, printre lacrimi şi amintiri. În 1941, nu locuia în judeţul Sibiu, ci în Viştea, Braşov. Era un tânăr cu toată viaţa înainte, avea o soţie, doi copii mici, făcea cazane şi covate de fier şi era unul din liderii comunităţii ţigăneşti. Într-o noapte, el şi familia lui s-au trezit cu soldaţii peste ei, au strâns corturile, s-au urcat în căruţe şi au plecat în pribegia grea, către Transnistria.
„Ne-au dus vreo 3-4 luni, pe jos, cu căruţele", istoriseşte Traian Grancsea povestea exilului care i-a decimat familia şi i-a schimbat viaţa definitiv. După luni de zile pe drum, au ajuns în zona transnistreană, iar bătrânul de acum îşi aminteşte cum a săpat bordeie în pământ pentru tot neamul cărat în pribegie. „Am făcut uşă de salcie bordeiului, am cioplit-o, dar pe urmă soldaţii au luat-o şi au pus-o pe foc, nu te mint", povesteşte Traian Grancsea.
Ţiganii au pierdut în pribegie tot. Soldaţii le-au luat cai, căruţe, argint şi aur. Promisiunea unei vieţi mai bune, în schimbul aurului moştenit de la străbuni, nu s-a împlinit niciodată. „Am dat destul aur, necontenit, numai să scăpăm. Şi n-am scăpat", spune bătrânul cu amărăciune.
Dincolo de avuţii, însă, pribegia le-a răpit famiile. Din cei cu care a plecat la drum bătrânul de azi, doar un frate s-a mai întors cu el acasă, viu, în anul 1946. În Transnistria, şi-a pierdut tatăl, sora, prima soţie şi doi copii, iar mama s-a îmbolnăvit de holeră, pe drumul de întoarcere şi a pierit şi ea.
Strănepoţii bătrânului cunosc prea bine poveştile din pribegie. „Ai lui lucrau cu ziua la ruşi, la ce era acolo, îngrijeau animalele şi unul din neamuri, fiind mai flămând, a tăiat efectiv piciorul unei vaci, pentru că nu avea ce să mănânce. Când a aflat rusul, s-a dus dimineaţa în grajd şi a văzut vaca cu piciorul tăiat, i-a luat şi i-a aliniat, pe tatăl lui, pe fratele lui, pe el, unchi, mulţi alţii, i-a pus să întindă palma şi să zică cine e vinovat. Unii dintre ei au luat şi 90 de lovituri la palmă. Din cauză că n-au recunoscut, pe tatăl lui l-au împuşcat nevinovat, de faţă cu toţi ceilalţi", povesteşte Traian Grancea, unul din strănepoţii bătrânului. Despre anii grei, în care mâncau dovleac înmuiat în făină, cai sacrificaţi de foame sau porumbi aruncaţi în focul bordeielor, bătrânul vorbeşte şi acum cu lacrimi în ochi. Ştie că timpul, oricât de mult s-ar scurge, nu va vindeca rănile niciodată.
„Mureau mulţi de foame şi de frig. Se duceau oamenii în sat, să caute mâncare şi ruşii îi împuşcau pe toţi. Erau grămezi de oameni morţi, unde mureau, acolo îi îngropau. Nu era copârşeu (sicriu, n.r.), îi îngropau direct. Am suferit, numai Dumnezeu ştie", spune bătrânul, tragând cu sete din ţigara care aproape că îi arde buzele.
Dorin Cioabă, fiul regelui Florin Cioabă, lucrează la o carte despre viaţa primului rege al romilor, carte în care suprinde şi istoria romilor nomazi şi căldărari din România. Acesta a lucrat de asemenea şi cu tatăl său, Florin Cioabă, la filmul acestuia despre Holocaust şi spune că s-au documentat foarte mult şi au mers în comunităţile de romi din mai multe judeţe. Din cercetările lor a rezultat faptul că Traian Grancsea, în vârstă de 107 ani, este cel mai bătrân supravieţuitor al Holocaustului ţigănesc din România.
Aur ascuns în guşile curcanilor
Lui Cristache Toma nu-i dă nimeni cei 86 de ani pe care îi poartă cu mândrie. Nu ai ghici, privindu-l cum încă mai dă cu ciocanul în cazan, prin ce a trecut în anii tinereţii. Însă momentul în care soldaţii au năvălit peste ei, în miez de noapte, este viu de parcă s-ar fi întâmplat ieri. „Au venit noaptea pregătiţi, ne-au sculat din somn cam pe la ceasul 1. Ne-au spus:«Toţi cei care sunteţi aici în corturi, să nu vă speriaţi copiii». Le-am spus:«Noi nu ne speriem copiii, că sunt învăţaţi cu noi, dumneavoastră ne speriaţi şi pe noi şi pe copii, de ce aţi venit noaptea la noi şi nu aţi venit ziua?". Ne-au spus că aşa au primit ordin de la Maiestate", rememorează bătrânul momentele în care aproximativ 200 de romi din comuna Uda, judeţul Argeş, au luat drumul pribegiei.
„Am luat toată averea moştenită din bătrâni, din tată în fiu, aur, bani, bijuterii, mai multe lucruri din argint, te uitai cum îţi cad din buzunar sau din mână, nu puteai să te apleci să le iei. Aurul era ascuns în guşile curcanilor. Aveam patru-cinci curcani, acolo, cu guşile pline de aur", povesteşte Cristache Toma.
Calvarul a însemnat patru luni de drum şi apoi trei ani dintr-un lagăr în altul, zeci de mii de oameni uitaţi de Dumnezeu plus lagărele în care până şi încercarea de a-i găsi pe ai tăi te putea costa viaţa. „În primul lagăr, n-am mai ştiut de unde să ne luăm alimente, de unde să mai bem apă, pe ai noştri nu-i mai găseam, că se pierdeau în lagăr. Dacă ne strigam unii pe ceilalţi, veneau şi trăgeau pe loc", rememorează bătrânul, cu lacrimi în ochi.
Pribegia i-a lăsat fără căruţe, cai şi lucruri, dar şi fără aurul şi argintul care erau şi atunci mândria oricărei familii de romi. Doar familia lui a pierdut aproximativ 30 de kilograme de argint şi 12 de aur. „Banii de argint şi lanţurile pe care le purtam pe veste, pe piept, cum era datina noastră atunci, totul ne era jumulit de pe piept. Dacă nu se desprindeau, rupeau haina cu totul", povesteşte bătrânul.
Pribegia a însemnat nopţi grele, în bordeie ascunse sub pământ, oameni care mureau de foame pentru că raţia primită - 200-300 de grame de mălai de om, pe zi - era mult prea mică. Se bucurau când găseau porumb de copt, sau rămăşiţe de floare soarelui, după ce era scurs uleiul. „În bordeie au murit majoritatea şi se mâncau unul pe altul, morţi. Îl găseau mort, îl mâncau. Erau cai sălbatici unde am locuit noi şi, când prindeam câte un cal sălbatic, era pomană", rememorează Cristache Toma.
S-au întors infinit mai puţini, mulţi au murit pe drumul înapoi, iar la Drăgăşani bătrânul de azi şi-a făcut un rost, copii şi o viaţă normală. Însă morţii înşiraţi, soldaţii care îi obligau să-şi batjocorească mamele şi surorile, toate îl urmăresc şi acum, când încă stă treaz, nopţi întregi, chinuit de amintiri.
„Mâncam cai, câini, ţigani morţi"
Beria Mihuţescu, acum în vârstă de 75 de ani, era o copilă când au plecat în pribegie, de pe lângă Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj. Soldaţii le-au promis case frumoase şi vaci cu lapte, dar s-au trezit în bordeie reci, în pământ, oameni cu suflete grele, şiruri nesfârşite de morţi.
„N-am avut apă, mâncam cai, mâncam câini, mâncam ţigani morţi. Mi-e şi scârbă să mai pomenesc, era plin de păduchi, iar noi eram nespălaţi, nemâncaţi. Am stat unde erau tranşee din astea de militari - era fum, era mizerie, beam apă după morţi. Morţii erau aşa, ca furnicile", îşi aminteşte femeia. La întoarcere, pe o iarnă cumplită, foarte mulţi îşi îngropau copiii în zăpadă, pentru că nu-i mai puteau duce şi nu mai aveau ce să le dea de mâncare. Acum Beria Mihuţescu are copii, nepoţi şi strănepoţi, dar spune că ororile Transnistriei o vor urmări cât timp mai are de trăit.
Exilaţi de Antonescu la Bug
Ideea deportării ţiganilor în Transnistria, pe malul Bugului, i-a aparţinut lui Ion Antonescu. Mareşalul a recunoscut la procesul din 1946 că el este responsabil pentru exilul romilor. Ordinul de deportare a fost dat pe 24 mai 1942. Un raport al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România vorbeşte despre peste 25.000 de romi deportaţi, din care 11.000 au murit. Varianta este confirmată şi de către Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel, care declara, într-un material publicat de revista Historia:„În 1942, peste 25.000 de romi au fost deportaţi în Transnistria. Dintre ei, 11.000 nu s-au mai întors, dintre care cea mai mare parte au fost copii".
Deportarea masivă a ţiganilor a pornit sub pretextul repopulării zonei transnistrene. „Ne-au promis că ne dau vaci cu lapte, că ne dau case, şi ei ne-au dus să ne omoare", declară, cu amărăciune, Beria Mihuţescu.
Florin Cioabă, autointitulatul rege al romilor, spune că Holocaustul ţigănesc a însemnat moartea a peste 20.000 de romi. „Tot timpul am avut în mintea mea drama prin care au trecut acești oameni. Au fost duși de Antonescu la Bug, în lagărele morții, deposedați de averi, duși în bordeie ascunse la trei metri sub pământ. Se vorbește despre 30.000 de romi deportați, însă cifra este mult mai mare, pentru că romii nu aveau acte. Vorbim de peste 20.000 de romi morți în lagăre", explică Florin Cioabă.
Oamenii au trăit în condiţii greu de imaginat, în bordeie săpate în pământ, în foste tranşee militare, fără apă şi mâncare, ajungând, din cauza foametei, să se mănânce între ei. Drama lor a ajuns acum subiect de film documentar realizat de însuşi Florin Cioabă, film selecţionat în competiţie la Astra Film Fest, eveniment de referinţă al cinematografiei documentare din Europa. De asemenea, dramele lor se regăsesc şi într-o carte despre Ion Cioabă, primul rege al romilor, carte la care lucrează în prezent fiul lui Florin Cioabă, Dorin Cioabă, şi care cuprinde, în peste 600 de pagini, istoria romilor nomazi şi căldărari din România.
Sursa:www.adevarul.ro