Ceauşescu‑Mitterrand, război cu spioni

Două cazuri fără vreo legătură aparentă, petrecute la o distanţă în timp de 14 ani. Primul, „Afacerea Tănase‑Haiducu“, s‑a produs în 1982 şi a fost comentat în România, abia după 1990;comentat puţin şi în dodii. Cazul „Hernu“, deşi mai recent, este aproape uitat. În octombrie 1996, un articol apărut în săptămânalul „L’Express“ (1) declanşează în Franţa un veritabil scandal naţional prin afirmaţia că Charles Hernu, fost Ministru al Apărării între 1981 şi 1985, ar fi fost agent KGB.

O teribilă umilinţă pentru Franţa, dacă lucrurile ar fi stat, într‑adevar, aşa. Şi o grea lovitură politică pentru Partidul Socialist Francez, al cărui mare exponent, fostul preşedinte François Mitterrand (decedat la începutul lui 1996), apărea vinovat de muşamalizarea unui caz de o gravitate maximă pentru Franţa (şi nu numai pentru ea) din considerente partinice, dar şi personale. Charles Hernu, un foarte apropiat prieten şi colaborator al lui Mitterrand, murise încă de la începutul anului 1990.

Mitterrand trimite dosarul „la secret“

„L’Express“ dezvăluie faptul că, încă din noiembrie 1992, un dosar de 88 de pagini a ajuns pe biroul lui Mitterrand, cu probe, în sensul că bunul său prieten Charles Hernu, numit de el Ministru al Apărării în 1981, fusese agent, bine remunerat, al sovieticilor, cu numele de cod „André“ – cu certitudine până în anul 1963, dar probabil că şi după aceea;căci o asemenea „carieră“, odată începută, nu se încheie, de regulă, decât fie prin deces, fie prin (auto)deconspirare.

Mai rar prin demisie sau înţelegerea părţilor. Mitterrand declară dosarul „Hernu“ secret de stat (secret défense), crezându‑l îngropat pentru eternitate. O precizare:cele 88 de pagini pe care le frunzărise preşedintele Franţei nu erau decât traducerea în franceză a unui dosar în limba română, provenind din străfundurile arhivei Securităţii (dosarul nr. 20508). Cum a ajuns acest dosar la Paris, şi de ce?

Caraman şi SIE intră în joc, intervine şi Iliescu

La începutul aceluiaşi an 1992, într‑o Românie care‑şi zice de‑acum democratică, şeful Serviciului de Informaţii Externe, fostul Centru de Informaţii Externe (CIE) al Securităţii, este Mihai Caraman:un vechi cadru CIE, faimos pentru isprăvile sale pariziene din perioada 1959 – 1969. Iar Caraman aşteaptă o importantă vizită de la Paris:doi distinşi reprezentanţi ai DST, contra‑informaţiile franceze ‑ Raymond Nart, nimeni altul decât directorul adjunct al DST, o somitate a contra‑spionajului francez, şi colonelul Philippe Rondot, expert în probleme arabe, cel care se afla pe urmele teroristului Carlos Şacalul încă din anul 1976, şi chiar avea să‑l captureze la doi ani după întâlnirea cu Caraman, în 1994, în Sudan.

Şeful SIE şi foştii săi adversari francezi au multe amintiri comune, plus că acum se discută ca între prieteni, n’est‑ce pas? Da, se discută bine. Atât de bine, încât se hotărăşte continuarea dialogului ceva mai târziu, la Paris, unde Caraman promite că n‑o să vină cu mâna goală.

Pe parcurs se va ivi însă o mică problemă:la presiunile NATO, preşedintele Ion Iliescu se vede nevoit să primenească conducerea SIE, trimiţându‑l pe Mihai Caraman la pensie. Aşa se face că, în octombrie 1992, pensionarul, de‑acum, Caraman este cel care întoarce vizita celor de la DST, fiind totuşi primit cu toate onorurile. Căci, oricât ar fi fost el de pensionar, Caraman n‑a venit – promisese doar – cu mâna goală. Avea cu el un dosar (cel puţin) despre care ştia că îi va interesa pe francezi mult, mult de tot:dosarul „Hernu“ din arhivele fostei Securităţi (2).

Charles Hernu, „Dinu“ pentru securişti

Fiind şi noi acum în posesia unui exemplar, putem lămuri, în sfârşit, câteva lucruri. De pildă, că Hernu nu a fost niciodata agent al Securităţii, cum s‑a tot afirmat. Adevărul este că s‑a încercat recrutarea lui, în 1962‑1963, când i s‑a dat şi numele de cod „Dinu“. Dar tentativa a fost abandonată la dispoziţia KGB‑ului, în aprilie 1963. Apoi, gestul lui Caraman de a preda francezilor copia acestui dosar nu a fost o diversiune kaghebistă, cum s‑a susţinut la Bucureşti. Ideea diversiunii nu are nici o noimă.

Cât priveşte autenticitatea materialului, ajunge să menţionăm următoarea afirmaţie a lui Jacques Fournet, şef al DST până în 1993:„Nu există nici un dubiu privind autenticitatea materialului din dosarul românesc.“ (3)„Materialul“ despre care vorbea Jacques Fournet era râvnit de DST de mult, încă de la sfârşitul anului 1981, începutul lui ’82, când Serviciul de contra‑informaţii francez aflase un lucru extrem de grav şi teribil de compromiţător:Charles Hernu, propriul Ministru al Apărării, adică deţinătorul celor mai sensibile secrete militare, ar fi fost agent sovietic. Verificarea acestei informaţii e pe cât de obligatorie, pe atât de dificilă, mai ales din cauza faptului că Hernu avea în subordine Serviciul de informaţii externe (DGSE), adică taman spionajul francez de la care ar fi trebuit să vină elucidarea cazului. DST‑ul trebuie să se descurce singur.

Este un moment de mare cumpănă la Paris, în joc fiind guvernarea de stânga a lui Mitterrand, abia înfiripată, dar şi, sau mai ales securitatea naţională a Franţei. Verificarea informaţiei despre Hernu devine în acei ani o prioritate absolută pentru DST, dar trebuie să se desfăşoare în cel mai mare secret, mai ales în raport cu propriul serviciu de spionaj. DST‑ul, ca serviciu de contra‑informaţii, nu are nici atribuţii, nici mijloace pentru a deveni activ în afara Franţei. Are însă un as în mânecă.

Neaşteptatul caz Tănase‑Goma

Dar, colac peste pupăză, DST‑ul se vede nevoit să trateze simultan un alt caz:Virgil Tănase şi Paul Goma, scriitori şi opozanţi ai regimului din România, stabiliţi la Paris, trebuiau să fie lichidaţi din ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Iar asul din mâneca DST‑ului este tocmai agentul român care primise această misiune:Matei Pavel Haiducu, un „ilegal“ al CIE (serviciul de spionaj român), aflat în Franţa din 1975 sub acoperirea de refugiat politic. Aşa ajungem la fabuloasa Afacere Tănase, ale cărei dedesubturi le putem desluşi abia acum, după aproape 30 de ani.

La începutul anului 1982, Haiducu primeşte din partea generalului Nicolae Pleşiţă, şeful CIE, o misiune deosebit de „onorantă“ ‑ cu precizarea că „i‑ar face aşa o plăcere tovarăşului Ceauşescu“(4):asasinarea lui Virgil Tănase şi a lui Paul Goma. Virgil Tănase tocmai publicase, în revista pariziană „Actuel“, un articol deosebit de acid despre regimul Ceauşescu şi cultul personalităţii, intitulat „Majestatea să Ceauşescu întâiul, Rege Comunist“. Pe „tovarăşu’ şi tovarăşa“, textul pare să‑i fi iritat peste măsură. Numai că iritarea cea mare pentru Ceauşescu abia avea să vină. Căci Haiducu este (de la un moment dat) agent dublu în slujba contra‑informaţiilor franceze. DST‑ul, informat imediat de Haiducu despre dublul asasinat pe care ar trebui să‑l comită la Paris, pune la cale una dintre cele mai spectaculoase operaţiuni de diversiune din istoria spionajului. O vom parcurge, aici, în rezumat.

Actul I, 18 mai 1982, Hotel Concorde Lafayette:pentru eventuali „observatori“ ai Securităţii se alege o ocazie publică, o recepţie unde se înscenează otrăvirea lui Paul Goma de către Haiducu, conform planului de la Bucureşti. Goma este „salvat“ de neîndemânarea unui ziarist (de fapt, un agent francez) care îi răstoarnă „din greşeală“ paharul în care Haiducu tocmai pusese pilula cu otravă. Actul II, 20 mai, Strada pariziană:ziua în amiaza mare, Virgil Tănase este luat pe sus de două gorile şi vârât cu forţa într‑o maşină, care demarează în trombă. Trecătorii nu ştiu dacă se filmează sau e pe bune. Poliţia franceză se alertează;dar Tănase dispăruse, şi rămâne bun dispărut.

Ceauşescu, pus la zid. La Paris

Mediile franceze tratează „Afacerea Tănase“, cum au numit‑o, insistent şi în detaliu. Militanţii pentru drepturile omului dau imediat vina pe Ceauşescu şi Securitate pentru răpirea lui Tănase. Pe 9 iunie, la o conferinţă de presă, preşedintele Franţei, François Mitterrand, ţine să avertizeze asupra consecinţelor privind relaţiile dintre ţara sa şi România în „ipoteza tragică“ în care Virgil Tănase nu ar reapărea viu şi nevătămat. Implicarea ostentativă a preşedintelui Mitterrand în această afacere provoacă stupefacţie, ţinând seama de conotaţiile politice grave ale afirmaţiei sale. Câteva săptămâni mai târziu, Mitterrand plusează:vizita pe care urma să o facă la Bucureşti în luna septembrie este amânată sine die. Pentru prima oară, Ceauşescu se vede sfidat de o asemenea manieră. Prestigiul său „de export“ primeşte o grea lovitură.

Între timp, Haiducu se duce la Bucureşti pentru a raporta îndeplinirea misiunii în ceea ce‑l priveşte pe Tănase. E destul de riscant, căci acum el lucrează pentru francezi, iar viaţa lui este efectiv în mare pericol. Pleşiţă nu realizează însă jocul dublu al lui Haiducu. Mai mult, îl promovează la gradul de locotenent‑colonel şi îl informează că, prin decret prezidenţial, i se conferă „Steaua Republicii“ pentru merite excepţionale. Ceauşescu îl felicită pe Haiducu personal la vila sa de la Neptun.

Pleşiţă, invitat să fugă în Franţa

La începutul lui august 1982, Haiducu părăseşte România cu destinaţia Paris, urmând să revină la Bucureşti o săptămână mai târziu. Dar acest lucru nu mai este posibil deoarece în presa franceză apar scurgeri de informaţii care i‑ar pune viaţa în pericol. Scurgerile provin din rândurile autorităţilor franceze, şi sunt rezultatul unor intrigi politice de culise. Diversiunea împotriva Securităţii era prevăzută să dureze până în luna decembrie, dar DST‑ul se vede obligat să‑şi modifice planurile în pripă. Generalului Pleşiţă i se transmite oferta de a se refugia în Franţa pentru a scăpa de furia lui Ceauşescu la aflarea deznodământului diversiunii franceze. Acceptul lui Pleşiţă vine prin telex pe 24 august. Se aşteaptă sosirea sa în Franţa cel târziu la 1septembrie.

Nu mai apucă să o facă (presupunând dacă ar fi vrut cu adevărat) pentru că, pe 31 august 1982, într‑un articol semnat de Bernard Poulet, ziarul „Le Matin“ dezvăluie totul despre Haiducu şi capcana întinsă Securităţii. În aceeaşi zi, la sediul revistei „Actuel“ are loc o conferinţă de presă. Sala este arhiplină, subiectul este de mare senzaţie:spionaj, contraspionaj, demascarea metodelor criminale ale unui regim comunist, cel al lui Ceauşescu. În premieră absolută, un spion ‑ Matei Haiducu ‑ se arată şi se destăinuie presei. Alături de el, Virgil Tănase, reapărut ca prin minune, şi Paul Goma. Securitatea este dată în vileag. Falsa răpire a lui Tănase, pus la adăpost de francezi, a fost doar o cursă întinsă lui Pleşiţă şi lui Ceauşescu pentru a‑i blama. A doua zi, pe prima pagină a ziarului „Le Monde“, se putea citi titlul:„Ceauşescu demascat“.

Cadou de la Haiducu

Acestea sunt, în mare, faptele cunoscute. Ele nu au fost considerate niciodată suficiente pentru a explica în întregime această poveste senzaţională cu implicaţii politice ieşite din comun. S‑a speculat enorm cu privire la implicarea publică, ostentativă, a preşedintelui Mitterrand în acest caz. Apoi, diversiunea pusă la cale de DST împotriva Securităţii a provocat multe semne de întrebare, mai ales că ea ar fi trebuit să aibă ca deznodământ blamarea României printr‑un comunicat oficial francez. De ce s‑a lansat DST‑ul într‑o operaţiune atât de riscantă pentru politica – atât internă, cât şi externă – a Franţei? Doar ca să‑i protejeze pe Goma şi Tănase? Cum de a avut DST‑ul atâta încredere în Haiducu, încât să meargă pe mâna lui împotriva Securităţii? De ce a vrut contra‑spionajul francez să‑i construiască lui Haiducu un alibi atât de solid, încât acesta să se bucure în continuare de toată încrederea Securităţii?

Lucrurile se leagă abia în momentul în care aflăm că Haiducu le‑a dezvăluit francezilor nu doar misiunea de a‑i lichida pe Goma şi Tănase, ci şi informaţia despre Charles Hernu. Într‑o declaraţie făcută în toamna lui 1996, în toiul scandalului Hernu, Haiducu susţine că el a fost cel care a primit misiunea de a se apropia de Hernu şi de a‑l reactiva – un fel de finalizare târzie a planului din 1963, cel stopat de sovietici. A încercat, dar s‑a dovedit prea dificil, şi periculos, să‑l abordeze pe ditamai Ministru al Apărării. Haiducu adaugă:„am informat DST‑ul despre asta atunci când am trecut de partea Franţei“.

Declaraţia lui Haiducu privind intenţiile Securităţii faţă de Hernu este susţinută de materialele din Dosarul Hernu. Cât despre încrederea DST‑ului în Haiducu:„Avem probe materiale ale veridicităţii afirmaţiilor sale. Certitudinea noastră absolută se bazează pe fapte ţinând de tehnica noastră“, declara o sursă a DST‑ului ziarului „Le Monde“ în septembrie 1982. Probe materiale, certitudine absolută;se poate cere mai mult?

Mitterrand îi plăteşte poliţa lui Ceauşescu

Informaţia că Ministrul Apărării ar putea fi agent sovietic era o adevărată bombă cu ceas trântită de Haiducu în braţele francezilor, iar DST‑ul trebuia să afle mai multe despre asta cu orice preţ. Acesta este motivul pentru care Haiducu trebuia să se întoarcă la Bucureşti bucurându‑se de încrederea deplină a Securităţii. El trebuia, deci, să poată afirma, de o manieră foarte credibilă, că a încercat (în cazul lui Goma) şi a reuşit (în cazul lui Tănase) să‑şi îndeplinească misiunea. Implicarea personală a preşedintelui Mitterrand în această afacere nu trebuie să ne mai mire, şi ar fi cazul să înţelegem că el nu s‑a răfuit cu Ceauşescu din cauza lui Goma şi a lui Tănase, ci a lui Hernu.

Pentru că Securitatea a avut cutezanţa să plănuiască racolarea Ministrului Apărării al Franţei. Pentru că românii îl bănuiau pe bunul său prieten Hernu că ar fi agent KGB. Şi pentru că regimul său de stânga, abia instalat la putere de un an, ar fi fost spulberat de un scandal politic declanşat de aceste maşinaţiuni. Mitterrand a făcut un joc pe muchie de cuţit, contrabalansând temeritatea cu prudenţa. Situaţie în care, la un moment dat, atitudinea Parisului a început să se schimbe, iar difuzarea unui comunicat oficial despre acest caz a fost abandonată.

Cum l‑a păcălit Pleşiţă pe Ceauşescu

Deznodământul parizian al „afacerii Tănase‑Haiducu“, din 31 august 1982, a avut de‑a face, evident, cu Haiducu, Tănase şi Goma. Deznodământul bucureştean al acestei afaceri se producea o zi mai târziu, la 1 septembrie, şi avea de‑a face cu… Hernu. Lui Ceauşescu i se prezintă o NOTĂ (nr. 00069427) scrisă de mână (gen scriere tehnică), cu litere mari:„Strict secret de importanţă deosebită. Exemplar unic… Din poziţia de Ministru al Apărării şi având în vedere şi legăturile sale cu Gaston Deferre – Ministrul de Interne – ce are în subordine principalul organ de contraspionaj intern (D.S.T.), Charles Hernu manevrează activitatea serviciilor speciale franceze spre unele acţiuni provocatoare la adresa Republicii Socialiste România… André mai lucrează cu organele K.G.B.“.

Nici o vorbă despre Haiducu, Tănase, Goma şi catastrofa mediatică – pentru regimul Ceauşescu – de la Paris. Pentru uriaşa gafă comisă de el ca şef al CIE, jucat pe degete de francezi, Pleşiţă găseşte o explicaţie aiuritoare:este o manevră anti‑românească a „agentului KGB“ Charles Hernu. La Ceauşescu, un asemenea argument părea să ţină, iar Pleşiţă îşi va menţine scaunul de şef al spionajului românesc încă doi ani. Cât priveşte dilema francezilor referitoare la Ministrul lor al Apărării, ea avea să se rezolve într‑un fel trei ani mai târziu, prin demisia lui Hernu în urma unui alt scandal – afacerea Rainbow Warrior.