Ceauşescu ştia!

Aud şi azi expresii de genul “De-ar fi ştiut Ceauşescu ce se întâmplă jos!”. În timpul dictaturii, răspunsul la această replică era, zic eu, de bun simţ: “Nu se poate ca preşedintele ţării să nu aibă cunoştinţă de toată mizeria în care ne zbatem, din moment ce are un aparat de supraveghere a populaţiei atât de mare şi de bine pus la punct!” Dar şi eu mai aveam o mică îndoială: “E posibil, îmi spuneam, ca şefului Statului, cu atâtea probleme pe cap, să i se ascundă multe neajunsuri.” În noiembrie 1987 însă şi această rezervă a dispărut. Iată ce s-a întâmplat atunci:

Era într-o duminică… Precizez că locuiam pe Şoseaua Ştefan cel Mare, în blocul acela lung, cu opt scări, lipit de clădirea Inspectoratului general al miliţiei. În faţa acestuia se afla un magazin alimentar… În duminica respectivă, pe la orele 6,3o i-am păşit pragul, cu nelipsita sacoşă – devenită, după expresia soţiei mele, noul element caracteristic costumului nostru naţional – să cumpăr lapte. Responsabila unităţii şi o vânzătoare dârdâiau de frig. Ordinul de a sigila toate prizele electrice, se respecta întocmai. Ruperea hârtiei ştampilate, ca să introduci ştecherul unui reşou, pentru a-ţi face un ceai, atrăgea după sine o gravă sancţiune, care putea merge până la desfacerea contractului de muncă. (Mulţi dintre cei care spun azi că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, uită astfel de amănunte).

“Lapte aveţi?” întreb. “N-a sosit maşina!” mi se răspunde. “Să mai aştept?”… Pentru un ulceros, laptele este o alinare!… “Nu cred să mai vie”. “Şi-atunci?” Responsabila saltă nepăsătoare din umeri… Toţi comercianţii din RSR deveniseră opaci la suferinţele celor pe care aveau datoria să-i aprovizioneze… Altceva nu aveam ce să cumpăr, magazinul fiind plin cu adidaşi (picioare de porc) şi cutii albastre, cu creveţi vietnamezi.

M-am întors acasă înjurând… Cred că dacă s-ar strânge într-o carte toate expresiile aruncate în eter, de către cetăţenii României, în epoca de aur, ar ieşi o capodoperă de imaginaţie lingvistică… Nevastă-mea dormea încă, duminica fiind singura zi din săptămână, când nu mai era nevoită să se ducă la biblioteca ei din Bucureştii Noi, şi unde – dacă mai e nevoie să precizez – robinetul gazelor de la sobă îi fusese sigilat. Ca să n-o trezesc, am ieşit pe balcon… Mi-am aprins o ţigară şi am început să privesc în lungul străzii Ştefan cel Mare: câte un tramvai, câte o maşină, doi trei trecători grăbiţi… Ce să fac fără lapte? mă întrebam.

Deodată aud sirenele maşinilor Miliţiei. Sunet inconfundabil. Venea dinspre Calea Dorobanţi. Am apucat să-mi zic: “Trece paranoicul!”, că au şi apărut girofarurile albastre. Coloana oficială cotise la stânga. Venea, deci, spre noi. Nu m-am mirat: de 2 sau 3 ori pe săptămână, Ceauşescu trecea şi pe Ştefan cel Mare. Unii spuneau că se duce la noul lac de acumulare de la Văcăreşti, alţii că merge la Fundeni, ca să se trateze de nu ştiu ce. Strada noastră, liniştită până atunci, s-a umplut de zarvă. Cele două Dacii premergătoare, distanţate una de alta, porunceau în difuzoare: “Opreşte pe dreapta!” – autovehicolelor şi “Înţepeneşte acolo unde te afli!” – tramvaielor. În urma lor treceau Renault-urile, negre, late, cu farurile aprinse – fază lungă. Unul în faţa limuzinei prezidenţiale, iar două pe margini, aproape de bordură. În spatele acestora, alte cinci-şase autoturisme negre, sclipitoare, respectând viteza celor din faţă. În dreptul meu, prima Dacie s-a oprit şi unul din interior a strigat: “Trage-te înapoi!” M-am aplecat peste balustrada balconului să văd la cine se răsteşte. Atunci şoferul, ofiţer de miliţie, a deschis brusc portiera şi, ţinându-şi cascheta cu mâna, mi-a strigat “N-ai auzit, mă, să dispari?” Mie îmi zice! am tresărit. Dar, preţ de două-trei secunde, am ezitat să mă dau înapoi. N-avea armă, n-avea bombă… A fost suficient să-l înfurii pe miliţianul de jos: “Urc la tine acuş!” a urlat. M-am lipit de perete cu inima ticăind de spaimă. Justificată, zic eu. După asasinarea Indirei Gandhi, ieşind de la Biblioteca municipală, să-mi iau ceva de mâncare, am nimerit, tot aşa, la o vizită a lui Ceauşescu “prin pieţele capitalei”. El încă nu sosise, dar zarva era în toi: miliţieni şi indivizi în civil, se agitau ca bezmeticii, verificând dacă în magazine a mai rămas vreun vânzător sau cumpărător autentic, îndepărtîndu-i de pe trotuare pe gură-cască şi strigându-le celor de pe balcoanele blocurilor din jur să intre în casă şi să închidă ferestrele . Când locatarii nu se mişcau rapid, civilii, urmaţi de miliţieni, urcau în fugă, sunau la uşă, intrau în apartamente şi îi trăgeau înăuntru pe cei ce mai priveau în Piaţa Amzei. Un bărbat care s-a opus să le execute ordinul, a primit câteva bastoane pe spinare, după care a fost târât cu forţa în apartament.

Am aşteptat, nemişcat, până ce am auzit megafonul Daciei reluându-şi ordinele. Când am privit din nou în stradă, să-mi sară inima din piept: coloana oficială oprise chiar în faţa Inspectoratului general al miliţiei, iar acum uşile tuturor limuzinelor săreau în lături. Cum atingeau asfaltul, ocupanţii maşinilor din escortă, o rupeau la fugă spre maşina preşedintelui. Neauzind nici o bubuitură, am crezut că Ceauşescu vrea să vorbească cu generalul Nuţă, şeful miliţiei pe ţară… Pe individul ăsta îl vedeam aproape zilnic: când plecam spre Biblioteca municipală, el venea la serviciu. Câţiva ofiţeri şi subofiţeri opreau circulaţia, ca maşina lui să poată vira nestingherită pe străduţa pe care se afla poarta mare a Inspectoratului. Stătea pe bancheta din spate a maşinii, voinic, negricios, încruntat, fără să le dea vreo atenţie subordonaţilor, încremeniţi în poziţie de drepţi şi cu palma la chipiu… Şi, într-adevăr, Nuţă a ieşit în fugă din clădirea cu creneluri – doar în haină şi fără nimic pe cap – alergând spre limuzina prezidenţială. Ceauşescu însă coboară şi - urmat de toată suita – o porneşte în direcţia opusă, adică spre magazinul alimentar. Unde şi intră. Direct. Adică fără să mai aştepte ca vreo slugă să-i deschidă uşa. “Extraordinar!” am strigat, fără să vreau. În acest timp, cele două Dacii premergătoare, surprinse de oprirea inopinată a coloanei, reveneau în marşarier, parcă vinovate. Eu, în schimb, m-am repezit în casă, realmente urlând: “Rodica, scoală-te să vezi ce n-ai mai văzut!”. “Ce-i?!” a tresărit nevastă-mea. “Ceauşescu a intrat în alimentara de pe colţ!” . “Dă-l în, Doamne iartă-mă…” . “Dar nu înţelegi? am continuat să strig. S-a oprit fără veste. Nimeni n-a avut timp să-i aranjeze vizita. Iar magazinul e gol. Doar am fost acolo cu nici o oră în urmă…” . “Lasă-mă să dorm!” a scâncit soţia.

Supărat că nevastă-mea nu înţelege marele eveniment – era să zic istoric – ce se petrecuse sub ochii mei, m-am înapoiat în balcon. Strada încremenise. Lângă maşinile oficiale, toate cu portierele deschise, farurile aprinse şi girofarurile fulgerând, nu se mai vedeau decât şoferii. Şi ei ţepeni, neştiind ce s-a întâmplat şi, mai cu seamă, ce va urma. În faţa magazinului alimentar, 7-8 tineri, bine făcuţi, cu spatele la vitrine, priveau neliniştiţi în toate părţile. Eu, în schimb, îmi ziceam, plin de satisfacţie: “Chiar în aceste momente, Ceauşescu vede, cu ochii lui, că magazinul e gol, că oamenii n-au ce mânca, că, deci, sintagma “viaţă îmbelşugată” este o gogoaşă propagandistică. De-acum nu poate să mai spună că nu ştie!” Mai mult, îmi închipuiam şi că el strigă la cei din suită, furios că a fost minţit atâta amar de vreme. Iar ăia – îi vedeam cu ochii minţii – palizi, tremurând de spaima urmărilor, stau cu capetele plecate, neîndrăznind nici măcar să respire, necum să se mai disculpe. Rafturile magazinului, pline cu doar două produse greu vandabile, erau mai grăitoare decât dacă ar fi fost goale. Impuneau ideea unei diversiuni, menite să-l inducă în eroare pe şeful Statului. Putea ierta Ceauşescu aşa ceva? Nici vorbă! Una era să mintă el şi alta să fie el minţit de cei pe care îi plătea.

Deodată, s-a auzit avertismentul unui om speriat: “Atenţie, obiectivul Unu!” La nici o secundă, l-am văzut şi eu pe Ceauşescu ieşind grăbit din magazin. Gesticula. “Furios!” mi-am zis eu, încântat. Urmat de activişti şi securişti, s-a îndreptat spre maşina prezidenţială. Generalul Nuţă, îndoit de şale, a aşteptat până când cel mai iubit fiu al poporului a terminat de gesticulat. Ignorându-l, Ceauşescu s-a urcat apoi în maşină. Cu toate astea, şeful miliţiei i-a împins poalele scurtei, să nu i le apuce uşa, când a fost să închidă portiera.

În vremea asta, ceilalţi membri ai suitei, au alergat la vehicolele lor. Imediat, sirenele maşinilor premergătoare au început să urle, punându-se în mişcare. La scurtă vreme le-au urmat şi cele ale coloanei oficiale. În nici un minut au trecut de intersecţia cu strada Galaţi, apoi de spitalul Colentina… Nu cred că ajunseseră la Lizeanu, când eu am şi rupt-o la fugă pe scări… Până venea liftul sus, până cobora la parter, dura!... Ajuns jos, m-am oprit câteva secunde, să-mi aranjez ţinuta şi să-mi trag sufletul... Nu puteam ieşi din bloc agitat, fiindcă le-aş fi putut atrage atenţia securiştilor şi miliţienilor care – de regulă – mai rămâneau un timp pe traseu, după trecerea coloanei prezidenţiale. Aşa că am păşit afară cît am putut eu de calm, străduindu-mă să-mi înnod fularul în jurul gâtului.

Ajuns în faţa Inspectoratului general al miliţiei…, Nuţă tocmai intra în clădire, pe uşa mare, deschisă doar ştabilor de partid şi de stat..., am traversat strada pe zebră şi – deşi muream de curiozitate – m-am oprit, un timp, la chioşcul de ziare, privind revistele îngălbenite, din spatele geamurilor lui, mici şi prăfuite. Toate, dar absolut toate, aveau pe copertă chipul zâmbitor al genialului conducător. Mai mult ca sigur, mi-am zis, rânjetul ăsta i-o fi dispărut de pe mutră, când a văzut dezastrul din alimentara. Cu gândul ăsta, devenit aproape convingere, am intrat în magazin. Cele două femei din dosul tejghelelor nici măcar n-au întors capul. Stăteau nemişcate, vinete de frig, cu ochii la vitrine. Am luat o cutie de creveţi şi, cu ochii la eticheta de pe spatele ei, am întrebat, chipurile, indiferent: “A fost tovarăşul secretar general la dumneavoastră?” Nici un răspuns. Îmi răsucesc faţa spre responsabilă. Femeia continuă să privească în stradă. Îi e teamă să-mi răspundă? Sau ruşine? Dar eu mai bine muream decât să plec, fără să aflu ce s-a întâmplat. Aşa că am îndrăznit din nou: “S-a supărat că n-aveţi ce vinde?” În sfârşit, responsabila îşi întoarce capul şi mă priveşte lung – nici un sentiment omenesc în ochii ăia ceţoşi. “Ce dumnezeu, tovarăşa! m-am enervat. Chiar aşa de fricoasă sunteţi? Doar mă cunoaşteţi de atâţia ani! Ce-a zis?”. “Să dăm perdelele jos!” a răbufnit vânzătoarea. Convins că n-am auzit bine, am repetat: “Perdelele?! Care perdele?!” “Alea!” a zis vânzătoarea, arătând cu mâna geamurile uriaşe de la stradă. Îmi întorc privirile: o ţesătură subţire, străvezie, din fire sintetice. Dar nu rupte, nu cârpite… “Ce-au perdelele astea, de nu i-au plăcut?!” întreb şi mai aiurit. Am vrut să adaug: “Şi de când un şef de stat se ocupă cu aşa ceva?!”, dar responsabila mi-a retezat-o: “Tovarăşu, cumperi creveţii ăia sau îi pui la loc?” . “Da, sigur, am bâiguit. Dar tot nu înţeleg ce-i cu perdelele!” De data asta, şefa unităţii se apleacă spre mine, şoptindu-mi: “Îi e frică să nu-l omoare careva din dosul lor!” . “Nu se poate!” am exclamat, aproape fără să vreau. “Ba se poate!” mi-a replicat femeia, apăsat. “Dar despre aprovizionare n-a zis nimic?” . “Daţi-mi banii!”

Am plătit, dar nu puteam… Realmente, nu puteam!… să înţeleg. Mi se părea de neconceput ca Ceauşescu să intre într-un magazin şi să nu spună măcar o propoziţie despre lipsa mărfurilor alimentare . Concluzia mi s-a impus de la sine: Dacă nu l-a surprins sărăcia, înseamnă că ştia de ea. Apoi, logic: cunoştea şi că acel belşug de produse, ce i se prezenta cu prilejul vizitelor oficiale, era artificial creat… Până la urmă, înjurând printre dinţi, am părăsit alimentara.

A doua zi, Biblioteca municipală a primit ordin să scoată toate perdelele de la unităţile ei din cartiere, mai cu seamă de la cele ale căror ferestre dau la stradă. Aceeaşi indicaţie a fost transmisă restaurantelor, magazinelor de tot soiul. Viaţa geniului conducător era mai importantă decât a noastră.

P.S. De curând am aflat că şi Stalin, în ultimii ani ai vieţii, deşi în plină glorie, a ordonat să fie scurtate perdelele tuturor vitrinelor şi ferestrelor instituţiilor cu vederea la stradă. Ceauşescu, radical convins, le-a scos de tot.