„Ceauşescu se vedea un fel de Burebista comunist, care rezistă imperiului sovietic”
Construcţia mitologică a dacilor a prins cote monumentale în discursul comunist al Epocii de Aur. Tovarăşul aproape că ajunsese să se creadă descendent direct din familia lui Decebal, însă Revoluţia din 1989 nu a pus capăt acestei aberaţii, dimpotrivă. De aceea am luat un scurt interviu despre Dacii-strămoşii noştri, profesorului Adrian Cioroianu specialist în istoria comunismului românesc.
Sunt dacii strămoşii noştri? Altfel spus, suntem îndreptăţiţi să îi revendicăm ca strămoşi ai noştri mai mult decât pe romani sau pe slavi, de pildă?
Sigur că sunt strămoşii noştri, dar poate că mai corect ar fi să spunem că sunt unii dintre strămoşii noştri, pentru că, în definitiv, această teorie a originii pure nu rezistă la o analiză istorică. E mai curând credibil ca, în măsura în care vrei să-ţi identifici străbunii, să îi iei în calcul pe toţi cei care au trăit pe pământul pe care te-ai născut;dar, dat fiind faptul că dacii sunt civilizaţia iniţială pe teritoriul de astăzi al României sau pe o parte a teritoriului de azi (cea mai mare parte), sigur că putem vorbi despre ei ca fiind strămoşii noştri. Pe de altă parte, nici nu cred că e corect din punct de vedere istoric să faci un clasament al strămoşilor, dacă dacii sunt mai importanţi decât romanii sau dacă ei sunt în măsură să îi şteargă pe cei care au venit după, migratori, slavi etc. Sigur că, afectiv şi simbolic vorbind, întoarcerea la daci înseamnă o întoarcere la rădăcini, la origini, şi din acest punct de vedere există încă în societatea românească un mare apetit pentru aşa ceva.
A doua parte a răspunsului ţine de un curent care s-a dezvoltat mai curând după 1989, o încercare de ştergere a elementului latin, o falsificare a istoriei, până la urmă. O absolutizare a elementului dacic în dauna celui latin care, din punct de vedere arheologic şi lingvistic, e foarte bine cunoscut şi cercetat în istoria noastră;şi sunt cunoscute tezele unor neprofesionişti care spun că noi nu suntem urmaşii Romei.
„Mitul dacilor apare la sfârşitul secolului al XIX-lea din încercarea de evidenţiere a vechimii româneşti“
În condiţiile în care nu e corect din punct de vedere istoric să realizăm un clasament al strămoşilor, cum a apărut acest mit al dacilor?
Mitul dacilor apare la sfârşitul secolului al XIX-lea tocmai din încercarea de evidenţiere a vechimii româneşti. Sigur că toate aceste încercări au avut o rădăcină politică pentru că, de cele mai multe ori, atunci când facem istorie, scopul este unul politic şi acest lucru persistă până astăzi. Ţin să fac însă precizarea că nu numai românii au căzut în acest păcat. Mai multe state din Europa au făcut-o, Franţa sau Italia... Fiecare încearcă să găsească partea frumoasă a istoriei lor, cu cât mai veche cu atât mai bine, aşa încât, la sfârşitul secolului al XIX-lea, această teorie a rădăcinilor dacice s-a dezvoltat destul de serios în istoriografia noastră şi evident că ea a făcut pereche, o bună bucată de vreme, cu studierea rădăcinilor latine, care e încă mai veche, de la Şcoala Ardeleană. Cei care susţineau această teorie a rădăcinilor latine scoteau în evidenţă, în Ardeal, vechimea civilizaţiei romanice de pe teritoriul fostei Dacii. Şi atunci, ca şi acum, era un scop politic, dar, repet, toate statele europene au trecut prin această vârstă, deci nu putem spune că este o particularitate a românilor.
Asta înseamnă că, de exemplu, francezii se raportează la galli la fel cum ne raportăm noi la daci?
Nu există mari diferenţe, şi francezii s-au raportat la galli. Sau aduceţi-vă aminte de Italia lui Mussolini, care a încercat să reinventeze trecutul roman şi să-l pună pe Mussolini în continuarea foştilor împăraţi. Practic, în anii ’30 se vorbea despre Mussolini ca despre cel care reînvie Imperiul Roman de odinioară, date fiind şi campaniile sale din nordul Africii. Poate că e o aplecare a popoarelor noastre latine, mai calde, mai entuziaste... Acest entuziasm se vede uneori şi în relaţia cu istoria, doar că nu totdeauna are consecinţe fericite pentru că, de multe ori, se cade în exagerări. În cazul Franţei, imaginaţi-vă popoarele din fostele colonii... Copiii acestora erau învăţaţi la şcoală despre „strămoşii noştri, gallii“ or asta, pentru un tânăr african, înseamnă mai mult un implant cultural. E valabil şi pentru România anilor ’80, unde apropierea dintre daci şi romani trecea cu vederea celelalte popoare care au trecut prin acest teritoriu.
Vorbeaţi despre naşterea mitului dacic la sfârşitul secolului al XIX-lea, practic, odată cu naşterea naţiunilor moderne. S-a perpetuat acest mit şi în perioada interbelică?
Perioada interbelică este, poate, cel mai bine reprezentată din acest punct de vedere, în măsura în care educaţia se făcea într-un spirit naţionalist, aşa cum se făcea în marea majoritate a Europei în acel moment. Pe fondul bucuriei născute de apariţia României Mari, evident că trebuia construit şi un trecut mare pentru un stat care se mărise în 1918. Într-adevăr, în perioada interbelică există o multitudine de perspective asupra acestui trecut daco-roman, doar că unele dintre ele au eşuat iarăşi în politică. Extrema dreaptă la noi a fost foarte harnică în a vorbi despre vechime, tradiţie, despre puritatea sângelui, după cum, ulterior, în anii ’50, cealaltă extremă, comunismul, a insistat foarte mult pe slavi şi pe aportul lor la crearea poporului român şi a culturii româneşti. Practic, fiecare extremă politică a creat propriile exagerări. Extrema dreaptă a mers în continuarea secolului al XIX-lea, exagerându-l, după cum, în anii ’50, comuniştii au mers pe rădăcinile slave în cultura şi în civilizaţia românească.
FOTO:Manifestări prilejuite de aniversarea ipotetică a unui numar rotund de ani de la "întemeierea" Ziridavei
Redescoperirea dacilor, un fenomen care a început şi ca răspuns la exagerarea slavismului din anii ’50
Putem fi de acord că apogeul mitologic al dacilor a fost atins în epoca Ceauşescu? Când au început comuniştii să şi-i apropie pe daci ca aliaţi ideologici?
Fenomenul este foarte interesant. La începutul anilor ’80, sub Nicolae Ceauşescu, s-a ajuns la un apogeu al dacismului în politica românească şi, de fapt, în societatea românească, pentru că societatea era atunci puternic impregnată de discursul politic. S-a ajuns şi la celebra manifestaţie „2050 de ani de la primul stat dac centralizat sub conducerea lui Burebista“. Totul era un eşafodaj ideologic. E drept că unii istorici au fost chemaţi să participe la acest spectacol, să-l argumenteze, să-l valideze, să-i confere credibilitate.
Eu cred că redescoperirea dacilor se face în anii ’60. E un fenomen destul de amplu:lucrările de istorie, discursul public din presă şi să nu uităm de epopeea cinematografică românească – filmele de la mijlocul anilor ’70, „Dacii“, „Columna“, până târziu, în anii ’80, cu „Burebista“.E un fenomen care a început, poate, şi ca răspuns la exagerarea slavismului din anii ’50. Despărţirea politică de stalinism, în anii ’60, odată cu venirea lui Nicolae Ceauşescu, s-a tradus printr-o redescoperire a trecutului, a rădăcinilor. A început să se vorbească foarte mult despre daci, despre romani, şi s-a ajuns la exagerările de care vorbeam din anii lui Ceauşescu.
Pomeneaţi despre manifestaţia de pe fostul stadion 23 august, „2050 de ani de la primul stat dac centralizat“. Putem fi de acord cu o astfel de idee din punct de vedere istoric? Este ea validă?
Nu, ideea nu era validă din punct de vedere istoric. Sigur că, teoretic, fiecare stat se bazează pe astfel de repere în trecutul său. E bine să-ţi fixezi ancorele pentru orice comunitate. Nu poţi să tai legăturile cu trecutul sau să ştergi din minte aceşti piloni. E foarte bine să ştii că înaintea ta a existat un popor foarte respectabil în lumea antică. Păcatul acelor festivităţi era că au fost cu totul şi cu totul impregnate de ideologie. Se pare că modelul lui Ceauşescu ar fi fost localizat în Iran, când, înaintea Revoluţiei Islamice din 1979, Şahul ar fi organizat astfel de spectacole, un fel de sărbătorire a Imperiului Persan. Iar Ceauşescu ar fi fost impresionat de acest gen de manifestări. Dar e de văzut cine anume i-a furnizat ideea, pentru că eu personal am dubii că Nicolae Ceauşescu s-a gândit la ea. Adică, deodată, omul a avut revelaţia faptului că se vor împlini 2050 de ani... E limpede că au fost şi câţiva propagandişti sau poate chiar istorici care i-au sugerat această idee, pe care el a susţinut-o şi a încurajat-o.
Sigur că această chestiune, cu cei 2050 de ani, nu se poate demonstra istoric. În definitiv, noi ştim atât de puţin despre civilizaţia dacilor şi chiar despre Burebista sau Decebal... Nu putem spune că au fost foarte bine atestaţi în istoriografia antică şi, cu atât mai puţin, din punct de vedere lingvistic sau al civilizaţiei lor materiale sau spirituale. Avem destul de multe lacune în a vorbi despre ei. Dar acolo unde nu există date certe înfloresc, poate, cel mai bine legendele. Iar noi, în momentul de faţă, trăim înconjuraţi de legende ale lumii dacice tocmai pentru că, din punct de vedere istoric, cunoaşterea este deficitară. Asta a dus la exagerări cum au fost aceşti 2050 de ani, pe care, până la urmă, nimeni nu îi putea dovedi;de ce se împlineau exact în acel an? Acel spectacol fastuos, care ţinea de cultul personalităţii lui Ceauşescu, nu avea nicio legătură cu Burebista. E limpede că destinatarul nu era istoria, ci Nicolae Ceauşescu şi PCR.
„Există o continuitate între congresele de tracologie de azi şi cele de tracomanie din anii ’80, dar măcar acelea aveau un scop“
Pentru societatea românească de astăzi personajul principal pare a fi Decebal. În schimb, pentru Ceauşescu se pare că acesta a fost Burebista. E adevărat că Nicolae Ceauşescu îl prefera pe Burebista? De ce?
Într-adevăr, Burebista pare favorizat în timpul lui Ceauşescu şi sunt câteva argumente pe care le putem indica aici. Pe de-o parte, Burebista are un plus la capitolul politică externă în raport cu Decebal, prin politicile lui de alianţe, prin felul în care şi-a extins cucerirea asupra unui stat foarte mare la un moment dat, prin maniera în care a îmbinat acţiunea militară cu acţiunea politică (diplomatică);faptul că el n-a cucerit numai prin forţa armelor, ci şi prin ceea ce astăzi am numi diplomaţie. Aceasta, din puţinele informaţii pe care le avem totuşi.
Mai trebuie luat în calcul şi că, spre deosebire de Decebal, Burebista nu a fost niciodată înfrânt de Imperiul Roman. Cezar a murit înaintea lui Burebista, înainte de a cuceri Dacia. Nu ştim dacă ar fi vrut s-o cucerească sau nu, dar asta nu mai contează. Cert e că Cezar a murit şi Imperiul Roman nu a cucerit Dacia. Sigur că atunci nu se spunea nimic despre maniera în care a murit Burebista, că era foarte posibil să fi fost un complot care să fi dus la eliminarea lui...
E limpede însă că Nicolae Ceauşescu, atunci când se gândea la Burebista, cel care a rezistat Imperiului Roman, făcea o translaţie cu imperiile din vremea lui şi se vedea un fel de Burebista comunist, care rezistă imperiului sovietic.
În perioada postcomunistă aţi fost, alături de alţi istorici, autorul unui manual. Aţi sesizat vreo diferenţă de interpretare a dacilor, de raportare la aceştia, comparativ cu perioada comunistă?
Cred că schimbarea este de proporţii foarte mari, discursul despre daci s-a echilibrat din foarte multe puncte de vedere. Sunt lucrări pe această temă, de la Lucian Boia la Zoe Petre, la Andrei Pippidi, pe un ton mult mai raţional şi mai bazat propriu-zis pe cunoaştere.
Discursul s-a schimbat radical, inclusiv la nivel de ştiinţă istorică, dar, în acelaşi timp, trebuie să acceptăm că şi discursul în societate s-a diversificat foarte mult. Pentru că azi se poate întâmpla ca un articol obscur pe un blog senzaţionalist, chiar despre daci, să fie mai citit decât un articol de istorie dintr-o revistă bună;şi nu mă refer la revistele pentru profesionişti, mă refer chiar şi la revistele de popularizare. Practic, oricine poate scrie orice, despre daci inclusiv. Apar tot felul de versiuni despre istoria noastră, încercări de a reinventa acolo unde nu sunt suficiente dovezi şi, din păcate, şi după ’90 asistăm la exagerări. Exagerările comuniste măcar aveau un alibi în utilizarea lor ideologică, spre deosebire de cele de azi. Există o continuitate între congresele de tracologie de azi şi cele de tracomanie din anii ’80, dar măcar acelea aveau un scop, un scop politic, pe când astăzi nu mai văd care e scopul. Totul nu face decât să continue o stare de confuzie.
Dar de ce nu există o reacţie a profesioniştilor în faţa unui discurs ca acela al lui Napoleon Săvescu?
Cred că un istoric profesionist are tentaţia de a răspunde ironic unor astfel de lucrări, pentru că nu poţi să intri într-o polemică atunci când tu eşti profesionist într-un domeniu în faţa unui amator care este şi foarte vocal. Dându-i replica, îl validezi. Ideal ar fi ca polemica să se poarte la nivelul profesioniştilor. Din păcate, la noi mediul intelectual nu excelează în acest domeniu al dezbaterilor, al polemicilor. Şi asta face ca pe fundalul unei lumi a profesioniştilor, care pare inertă, amorfă, închisă într-un mediu foarte strâmt, să apară astfel de amatori care să creeze senzaţie prin diverse teze, cum este aceasta a faptului că noi n-am avea nicio legătură cu latinii, că am fi exclusiv urmaşii dacilor.
Un istoric profesionist nu trebuie să dea replica mereu şi oricui. Fiecare are publicul lui. Până la urmă, un istoric vorbeşte pentru oamenii pe care îi creează în şcoli, în facultăţi. Unii dintre ei cu siguranţă vor cădea în plasa unor astfel de tentaţii precum cea a domnului Săvescu. Dar ce poţi să-i răspunzi unui om care din postura domniei sale de medic stomatolog probabil a făcut din istorie o plăcere... Este ca şi cum ai polemiza cu el asupra distanţei la care trebuie puşi dinţii în gură. Nu are rost, fiecare om este stăpân pe domeniul lui de activitate şi aşa cum eu nu m-aş încumeta să scriu o carte despre tratamente stomatologice, ar fi bine ca şi medicii stomatologi să-şi vadă de treaba lor. Dar asta ţine de imprevizibilul vieţii intelectuale la noi, unde fiecare poate să-şi dea cu părerea. Depinde cât de mulţi sunt cei care cad în plasa neprofesioniştilor.