Ceauşescu, între CAER şi Piaţa Comună
Pentru a finanţa ambiţiosul program industrial al României, Nicolae Ceauşescu a încercat să obţină facilităţi comerciale atât în interiorul CAER, cât şi în Piaţa Comună vest-europeană.
La Congresul al X-lea al PCR (august 1969), Nicolae Ceauşescu a prezentat un program economic ambiţios, care prevedea investiţii masive pentru dezvoltarea industriei şi tehnologizarea agriculturii. Deoarece creşterea economică trebuia finanţată din credite externe, Ceauşescu a căutat să intensifice exporturile, în vederea sporirii veniturilor în valută. Secretarul general al PCR a trebuit să regândească strategia economică a ţării. Politica de disidenţă în cadrul CAER nu mai era rentabilă. Obţinuse ani de zile capital politic în Occident datorită opoziţiei faţă de Uniunea Sovietică, însă de acum avea nevoie de piaţa CAER. În paralel, trebuiau extinse acordurile de schimb cu statele capitaliste.
Proiecte de integrare economică în CAER şi Piaţa ComunăCongresul al X-lea al PCR a coincis cu unele reforme structurale atât în Piaţa Comună, cât şi în CAER. Comunitatea Economică Europeană hotărâse la summit-ul de la Haga din 1969 să accelereze integrarea europeană în detrimentul suveranităţii naţionale. În octombrie 1970, prim-ministrul luxemburghez Pierre Werner a prezentat un plan care prevedea desăvârşirea uniunii economice şi monetare a statelor membre în decurs de un deceniu.Discuţiile din Piaţa Comună au provocat reacţia URSS, deoarece Moscova anticipa apariţia unui mega-stat capitalist pe harta Europei. Sovieticii aveau motive reale de îngrijorare. În timpul dezbaterilor pe marginea planului Werner, statele Pieţei Comune îşi anunţaseră partenerii socialişti (inclusiv România) că înţelegerile comerciale bilaterale încetau să mai funcţioneze. Trebuiau semnate noi acorduri care implicau Comunitatea Economică Europeană în ansamblu. Ţările membre îşi pierdeau dreptul de a negocia separat acorduri economice.În faţa „pericolului“ vest-european, sovieticii au pregătit şi ei integrarea economică a statelor membre CAER. În 1969, cu ocazia celei de-a 38-a şedinţe a Comitetului Executiv al CAER, guvernul de la Moscova a prezentat proiectul unui „Program complex al adâncirii şi perfecţionării în continuare a colaborării şi dezvoltarea integrării economice socialiste a ţărilor membre“.
Ceauşescu, adeptul colaborării economice Est–VestRomânia a încercat să tempereze intenţiile sovieticilor de izolare economică a CAER faţă de Piaţa Comună. Ceauşescu argumenta că cei doi coloşi economici putea negocia mai simplu problema facilităţilor fiscale şi a noilor contracte comerciale dacă discutau instituţional. Statele membre s-ar fi înţeles mai greu negociind separat, şi nu nici nu ajungeau la înţelegeri la fel de avantajoase. Dezbaterea raţională propusă de România s-a blocat din considerente politice. Uniunea Sovietică argumenta că orice întrevedere oficială cu Piaţa Comună însemna din punct de vedere diplomatic recunoaşterea politică a Comunităţii Economice Europene.România nu-şi permitea însă o blocadă împotriva Pieţei Comune. La finele anului 1969, Ministerul Comerţului Exterior, Ministerul Industriei Alimentare şi Ministerul Agriculturii şi Silviculturii semnaseră o înţelegere cu Comunitatea Economică Europeană pentru scutiri de taxe la exportul de animale vii şi carne macră. La 5 octombrie 1970, Florea Dumitrescu (ministrul de Finanţe) şi Cornel Burtică (ministrul Comerţului Exterior) au fost invitaţi la şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR, pentru a participa la discuţiile referitoare la poziţia României în cadrul negocierilor privind „Programul complex“ al CAER. Cei doi miniştri au fost instruiţi de Nicolae Ceauşescu să evite introducerea în document a unei prevederi privind nerecunoaşterea diplomatică a Pieţei Comune. În cazul în care celelalte state CAER ar fi susţinut punctul de vedere sovietic, Florea Dumitrescu şi Cornel Burtică aveau obligaţia să formuleze opinia separată a României în această problemă. În cele din urmă, Comitetul Executiv al CAER din octombrie 1970 a optat pentru o soluţie de compromis. „Programul complex“ permitea ţărilor membre CAER să iniţieze separat discuţii bilaterale cu Piaţa Comună, fără a recunoaşte Comunitatea din punct de vedere politic .
Împotriva „subjugării“ faţă de CAERNicolae Ceauşescu a provocat şi alte tensiuni în timpul dezbaterilor pentru redactarea „Programului complex“ al CAER. După ce şi-a atins obiectivul privind relaţiile cu Piaţa Comună, a contestat intenţiile integraţioniste ale URSS. „Programul complex“ prevedea coordonarea politicilor economice şi comerciale ale ţărilor CAER. Partea română i-a acuzat pe sovietici (susţinuţi şi de polonezi) că doreau să controleze prin CAER comerţul exterior al statelor membre, prejudiciind astfel suveranitatea.Problema a fost dezbătută pe larg în şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR din 22 februarie 1971. Manea Mănescu, „soldat“ fidel al lui Ceauşescu, l-a incriminat pe Gheorghe Rădulescu (reprezentantul României la CAER) că nu respectase indicaţiile secretarului general în privinţa cedării de suveranitate. „Tovarăşul Gogu“ a încercat să se apere, amintind că raportase constant stadiul negocierilor şi nu acceptase în cadrul CAER nici o decizie controversată fără acordul conducerii de partid.În cele din urmă Ceauşescu a intervenit în discuţie, îndemnându-şi tovarăşii să nu mai irosească timpul certându-se şi că caute o soluţie. Liderul PCR considera că sovieticii urmăreau prin „Programul complex“ să controleze economiile ţărilor membre, cu scopul de a le subordona. Ceauşescu solicita distanţarea Bucureştiului de asemenea practici, deoarece economia României n-avea ce căuta într-un CAER integraţionist. Secretarul general al partidului nu contesta capacitatea ţării de a face faţă pe piaţa CAER. Politicile integraţioniste erau periculoase deoarece România negocia în secret aderarea la FMI şi Banca Mondială în vederea obţinerii unor credite de investiţii. Rambursarea împrumuturilor devenea o problemă dacă economia românească ar fi fost legată în viitor de ţările socialiste. CAER-ul ar fi impus cu siguranţă restricţii privind comerţul cu partenerii capitalişti.Ceauşescu l-a sfătuit pe Gogu Rădulescu să testeze toate strategiile posibile pentru a evita transformarea CAER într-un „organism monopolist“. Poziţia oficială a României privind viitorul CAER era că organizaţia trebuia să rămână liberă, cu state independente şi economii independente.Cele mai dure critici ale lui Ceauşescu la adresa proiectului de „Program complex“ vizau tentativele de unificare a cursului valutar. Sovieticii doreau să impună un sistem centralizat de evaluare a monedelor socialiste faţă de rubla convertibilă. „Asemenea propuneri trebuiau excluse din dezbateri“, îl sfătuia Ceauşescu pe Gogu Rădulescu. Secretarul general al PCR considera că leul era subevaluat, unificarea valutară urmărind subordonarea economiilor din CAER către rubla sovietică.Ceauşescu n-a adoptat poziţia lui „Gică-contra“ în toate proiectele integraţioniste prevăzute de schiţa „Programului complex“. Dacă România avea beneficii era dispus să negocieze. Spre exemplu, Ceauşescu aprecia propunerea bulgarilor de subvenţionare a agriculturii din bugetul CAER. Liderul PCR argumenta că această practică se regăsea şi în Piaţa Comună, fiind un lucru bine ştiut că producătorii agricoli ieşeau în pierdere şi aveau nevoie de asistenţă.
În căutarea unor credite avantajoase de la CAERÎn anii negocierii „Programului complex“, ţările CAER s-au înţeles să înfiinţeze o bancă de investiţii. Capitalul iniţial se acumula din contribuţia statelor membre, proporţional cu puterea economică. Banca Internaţională de Investiţii acorda credite pe termen mediu şi lung pentru proiecte de dezvoltare.Nicolae Ceauşescu a respins iniţial implicarea României în acest proiect bancar. A invocat probleme legate de încălcarea suveranităţii. Secretarul general al PCR spera că-l vor ajuta cu bani instituţiile financiare internaţionale, în baza imaginii sale de disident al „lagărului socialist“. Dar pragmatica „lume a capitalului“ nu-şi făcea socotelile după criterii politice, solicitând României dobânzi la nivelul pieţei. Ceauşescu s-a văzut nevoit să reevalueze colaborarea financiară cu statele socialiste.Banca Internaţională de Investiţii a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1971, fără România. Guvernul de la Bucureşti şi-a reevaluat rapid poziţia, trimiţând cererea de aderarea la 12 ianuarie 1971. În perioada 1971-1973, banca a acordat la nivelul CAER 33 de credite în valoare de 558 milioane de ruble transferabile, cu o dobândă între 4-6%. România a beneficiat de credite pentru investiţii în procent de 13, 4% (cel mai mult a împrumutat Uniunea Sovietică – 48, 8%) .Epopeea „Programului complex al adâncirii şi perfecţionării în continuare a colaborării şi dezvoltarea integrării economice socialiste a ţărilor membre“ s-a terminat în iulie 1971. Uniunea Sovietică nu şi-a convins partenerii să fondeze o economie socialistă unitară a CAER . Oricum, acest obiectiv era greu de realizat deoarece ţările partenere aveau niveluri diferite de dezvoltare. Deşi România a ridicat numeroase obiecţii pe parcursul celor doi ani de negocieri, s-a conformat în cele din urmă şi a semnat „Programul complex“. Istoricul american Larry Watts („Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România“, Bucureşti, Editura RAO, 2011) susţine că sovieticii au fost dispuşi să acorde mari concesii României deoarece Ceauşescu era mai util în CAER decât în afara organizaţiei. Oricâte derapaje mai avea de gând să facă, trebuia să se supună în cele din urmă opiniei majorităţii în urma „negocierilor frăţeşti“ . Pe de altă parte, România avea nevoie de piaţa CAER pentru a-şi desface produsele. Împrumuturile de la FMI şi Banca Mondială nu puteau fi acoperite decât prin sporirea rezervei valutare. În Raportul la Congresul al XI-lea al PCR din 1974, Ceauşescu a afirmat că ţările socialiste trebuiau să ocupe ponderea principală în relaţii comerciale externe. Produsele româneşti erau acceptate mai uşor de consumatorii pieţei CAER. Capitaliştii ridicau pretenţii când se punea problema calităţii.Extrem de ţâfnos la adresa „Programului complex“ al CAER în anii negocierilor, Nicolae Ceauşescu s-a gândit după ratificare cum putea exploata prevederile documentului. La 18 mai 1972, pe fondul negocierilor cu FMI şi Banca Mondială pentru credite cu dobânzi mici, liderul partidului a prezentat CPEx-ului un proiect de accesare a fondurilor CAER. „Programul complex“ permitea creditarea cu dobânzi mici a ţărilor socialiste în curs de dezvoltare. De asemenea, statutul de ţară în curs de dezvoltare oferea oportunităţi de împrumuturi avantajoase şi din lumea capitalistă. În acest scop, Ceauşescu se adresase instituţiilor internaţionale pentru a obţine statutul de ţară în curs de dezvoltare pentru România.Argumentele erau reale. România raportase un venit anual pe cap de locuitor sub 500 de dolari, precum şi o populaţie rurală de peste 50%. În „lagărul socialist“, ţările recunoscute oficial a fi în curs de dezvoltare erau Mongolia, China, Cuba, Coreea de Nord, Vietnamul, Iugoslavia şi Albania. Conform statisticii prezentate de Ceauşescu la şedinţa CPEx din 18 mai 1972, România era pe ultimul loc în CAER după criteriul venitului pe cap de locuitor, cu 453 ruble transferabile pe an. Situaţia celorlalte ţări se prezenta astfel:Polonia – 513 ruble transferabile, Ungaria – 600 ruble transferabile, Bulgaria – 729 ruble transferabile, URSS – 939 ruble transferabile, Cehoslovacia – 1.000 ruble transferabile şi RDG – 1.100 ruble transferabile. Manea Mănescu a ţinut să precizeze că România progresase totuşi în anii comunismului. Venitul pe cap de locuitor în 1938, anul de vârf al economiei burgheze, fusese de 100 dolari anual . După şedinţa CPEx, prim-ministrul Ion-Gheorghe Maurer a adresat o scrisoare Comitetului Executiv al CAER şi ţărilor membre, anunţând că România se credea îndreptăţită să beneficieze de toate facilităţile oferite de CAER pentru statele în curs de dezvoltare .
Regim preferenţial din partea Pieţei ComuneParalel cu dezbaterile din CAER privind „Programul complex“, în Piaţa Comună se duceau negocieri dure privind limitarea suveranităţii naţionale în domeniul economic, ca urmare a Planului Werner. România era afectată profund de noua politică a Comunităţii Economice Europene. Toate tratatele bilaterale semnate cu ţările membre deveneau nule. La Bruxelles se zvonea că Piaţa Comună nu va mai acorda aşa uşor scutiri de taxe. Ceauşescu a cerut ca de obicei ajutor Franţei. Cu ocazia vizitei la Paris din iunie 1970, liderul PCR l-a rugat pe preşedintele Georges Pompidou să intermedieze negocierile României cu Piaţa Comună. Întrucât Pompidou nu avea atribuţii economice, l-a desemnat să studieze problema pe Valéry Giscard d’Estaing, ministrul Economiei şi finanţelor.Ambiţiosul politician Giscard d’Estaing (va deveni preşedinte după moartea lui Pompidou) nu şi-a stricat relaţiile europene de dragul lui Ceauşescu. Văzând că nu avea nici un semnal de la Paris, liderul român i-a cerut ajutor preşedintelui vest-german Gustav Heinemann. În mai 1971, demnitarul RFG-ist a făcut o vizită la Bucureşti. Cu ocazia convorbirilor oficiale, Heinemann i-a promis lui Ceauşescu că-şi va folosi influenţa pentru a susţine cauza României la Bruxelles.Gustav Heinemann s-a ţinut de cuvânt. Ca urmare a intervenţiilor sale, în perioada 15-16 iulie 1971 la Bucureşti s-au purtat discuţii neoficiale cu o delegaţie a Direcţiei Generale de Comerţ Exterior a Comisiei Executive a Comunităţii Economice Europene. Piaţa Comună dorea să importe animale vii şi carne macră, produse supuse unor taxe preferenţiale. Cu prilejul negocierilor în domeniul agro-alimentar, se puteau iniţia discuţii şi pentru produsele industriale. Noile tratate trebuiau semnate până la 1 ianuarie 1973 . Deşi găsise înţelegere la Bruxelles, Ceauşescu se confrunta din nou cu opoziţia CAER privind comerţul cu Piaţa Comună. Cu ocazia şedinţei Comitetului Executiv al CAER din ianuarie 1972, Moscova şi-a reafirmat refuzul de a recunoaşte Comunitatea Economică Europeană, din motive politico-diplomatice. Nicolae Ceauşescu şi-a expus viziunea asupra acestei polemici la şedinţa CPEx din 20 iunie 1972. Secretarul general al PCR i-a acuzat pe sovietici că au creat o problemă artificială susţinând că prin iniţierea negocierilor economice se recunoaşte implicit Comunitatea Economică Europeană din punct de vedere diplomatic. Nici România nu şi-a pus problema recunoaşterii politice a Pieţei Comune, dar nici Bruxelles-ul nu solicitase aşa ceva. În practica relaţiilor internaţionale se admitea ca două state ce nu aveau relaţii diplomatice să întreţină schimburi comerciale.Strategia lui Ceauşescu de a discuta separat cu Piaţa Comună a fost încununată de succes. Începând cu 1 ianuarie 1974, România a fost inclusă în sistemul generalizat de preferinţe vamale a Pieţei Comune.