Cea mai mare catastrofă militară a României. Cum au fost transformaţii soldaţii români în carne de tun
Bătălia de la Cotul Donului a fost o operaţiune militară de anvergură din cel de-Al Doilea Război Mondial, care avea să ducă la cea mai mare catastrofă militară din istoria României. În bătălia de la Cotul Donului au murit 150.000 de soldaţi români, adică aproximativ jumătate dintre combatanţii noştri angajaţi pe front, în doar două luni de lupte.
În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, în timpul bătăliei de la Stalingrad, soldaţii sovietici au început contraofensiva împotriva armatelor germane şi aliaţii acestora. După patru zile de lupte extrem de dure, sovieticii aveau să se elibereze din strânsoarea nazistă şi să încercuiască soldaţii Axei.
Bătălia de la Cotul Donului a reprezentat cea mai mare catastrofă militară din istoria ţării noastre. În mai puţin de două de zile, armata română a pierdut undeva în jur de 150.000 de soldaţi, aproape jumătate dintre întreaga armată a ţării. Soldaţii români nu erau pregătiţi şi înarmaţi corespunzător, astfel că nu au avut nicio şansă în faţa tancurilor şi artileriei sovietice. Totodată, ei nu au primit niciun fel de sprijin din partea soldaţilor germani, fiind lăsaţi singuri în faţa furiei sovietice.
Pentru că nu erau dotaţi corespunzător, soldaţii români au vrut să se retragă, însă nu au fost lăsaţi de către nemţi care au format în spatele lor un cordon. Cei ce refuzau să lupte erau lăsaţi fără arme, mulţi dintre ei fiind pur şi simplu executaţi de cei ce le erau aliaţi.
„Ofiţerii şi soldaţii Corpului VI de armată care se retrăgeau prin Kalaci n-au primit timp de 4 – 5 zile nici cel puţin o dată îngrijire din partea serviciilor germane. Unii au fost dezarmaţi, iar unor ofiţeri li s-au luat chiar propriile pistoale”, se arată într-o notă a colonelului Constantin Eftimiu, şeful Statului Major al Armatei a 3 –a române, din data de 25 noiembrie 1942.
Cum s-a împărțit vina
Nemţii au încercat să dea vina pe români, spunând că aceştia au refuzat să lupte, deşi soldaţii români au fost cei care au încercat să oprească asaltul blindatelor sovieticie, chiar dacă nu erau echipaţi pentru o asemenea bătălie.
„Prăbuşirea frontului român în Cotul Donului şi în Stepa Kalmucă este vina conducerii supreme germane, care în nemărginita ei îngâmfare dădea aliaţilor misiuni la care nu puteau face faţă”, menţiona şi generalul german Hans Doerr, şeful detaşamentului de legătură cu Armata a 4-a română.
„Cunoaştem şi situaţia Armatei a II-a. Am dat de mai multe ori semnalul de alarmă, fără rezultat. Istoria va judeca. Arătaţi generalului Dumitrescu şi comandanţilor, că încrederea mea în ei a rămas neschimbată, eu ştiu că s-au bătut ca cei mai bravi soldaţi din toate timpurile, că o greşeală de concepţie, de conducere şi de neputinţă din cauza lărgirii excesive a liniilor de comunicaţie şi a subestimării inamicului a dus fatal la distrugerea armatelor noastre. La judecarea cea mai sumbră a situaţiei care se va face mai târziu, noi vom rămâne cu gloria şi alţii cu răspunderea...
Când 4 generali comandanţi de divizie luptă în capul ultimului om şi se sacrifică nedând un pas înapoi şi fiind fără muniţie şi fără hrană, armata din care au făcut parte iese din această titanică luptă cu fruntea nepătată...Răspunderea în faţa istoriei o port eu, pentru că nu am făcut mai mult decât am făcut pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită uşurinţei cu care a procedat conducerea germană, a lipsei totale de prevedere şi a impasivitaţii cu care a primit semnalele noastre de alarmă şi pregătirile ştiute din vreme ale inamicului.
Comunicaţi generalului Hauffe acest răspuns al meu. El este după mine principalul vinovat pentru că, deşi de mai multe ori i-am atras atenţia în scris şi verbal asupra condiţiilor în care accept să trimit eşalonul doi pe front şi să intre în sector, nu şi-a respectat promisiunile şi nici cuvântul dat în numele Comandantului Superior. În faţa acestor răspunderi, un om loial trebuia să aibă curajul să refuze a trimite Armatei a 3-a ordinul ofensator şi nemeritat, al unui general german...
Când corpurile noastre de armată au luptat pe fronturi de 50 de km, fără suficiente tunuri anticar, fără organizaţii defensive complete, fără mine, cu slabe reţele de sârmă şi fără rezerve totale de 1-2 companii şi când armata este atacată de cele mai grele tancuri şi este lipsită total de aportul aviaţiei, de intervenţia rezervelor promise şi când rămâne fără muniţii după primele ceasuri ale dezlănţuirii atacului inamic, nu este o armată care poate fi insultată de nimeni pe acest pământ... Voi arăta Fuhrerului, după trecerea momentului critic şi după consolidarea frontului pe care o sper, însă nu sunt sigur, adevărata situaţie în care au fost puse bravele noastre trupe şi sunt sigur că vom avea reparaţia cuvenită...Mareşal Antonescu”, scria mareşealul Ion Antonescu într-o telegramă trimisă la data de 3 decembrie 1942 generalului Ilie Şteflea, conform scriitorului Ionuţoiu Cicerone.
Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat începutul eliberării Uniunea Sovietică, luptă care a dus în cele din urmă la victoria din 1945 asupra Germaniei Naziste, precum şi la un alt deznodământ în cel de-Al Doilea Război Mondial.