Cea mai furtunoasă ședință a Parlamentului britanic. Neville Chamberlain a ezitat în fața lui Hitler chiar și după ce Germania a atacat Polonia
Istoricul englez Richard J. Evans, în cartea Al Treilea Reich, surprinde cum nu se poate mai bine atmosfera din primele zile ale lunii septembrie 1939, atât din Parlamentul britanic, cât și din societatea germană.
„În Marea Britanie și în Franţa, la fel ca în Polonia, forţele armate se pregătiseră de război încă de la începutul crizei. Guvernul britanic a coordonat mobilizarea totală la 31 august și, temându-se de atacuri aeriene, a început să evacueze femeile și copiii din orașe. Saci de nisip au fost puși grămadă în faţa clădirilor guvernamentale, au fost date ordine rapid pentru stingerea luminilor noaptea și Chamberlain a început să discute formarea unui cabinet de război care să includă și oponenţi ai împăcării, precum Winston Churchill. Dar schimbările de situaţie din august îl convinseseră pe Chamberlain că o soluţie pașnică era totuși posibilă. Certuri furioase au izbucnit în cabinetul britanic. În timp ce Chamberlain șovăia, secretarul său de stat de Externe, lordul Halifax, continua să negocieze cu francezii, italienii și germanii. Negocierile nu au ajuns la niciun rezultat. Majoritatea cabinetului, lăsând la o parte argumentele în favoarea unei amânări, a susţinut emiterea unui «ultim avertisment » către Hitler. În seara zilei de 1 septembrie 1939, Henderson a transmis guvernului german că acea conferinţă propusă de italieni în problema poloneză, bazată pe oferta lui Hitler din 29 august, putea să aibă loc doar dacă forţele germane încetau focul și se retrăgeau.
«Vorbește în numele Angliei!»
Pe 2 septembrie 1939, după multe ore de conversaţii telefonice între ministerele de Externe britanic, francez și italian, Chamberlain a înfruntat o Cameră a Comunelor plină, cu puţin înainte de ora opt în acea seară. A început prin a le spune membrilor că nu primise niciun răspuns din partea lui Hitler la avertizarea finală din ziua precedentă. «Se prea poate», a continuat el, «ca întârzierea să fie cauzată de luarea în considerare a unei propuneri, pe care, între timp, o înaintase guvernul Italiei, ca ostilităţile să înceteze și să fie urmate de o conferinţă imediat după aceea între cele cinci puteri – Marea Britanie, Franţa, Polonia, Germania și Italia». Nu a menţionat existenţa unui termen-limită pentru răspuns, nu a făcut nicio referire la carnagiul și distrugerea care se petreceau la acel moment, trupele și civilii polonezi fiind măcelăriţi de atacurile terestre și aeriene germane. Cuvintele lui echivoce au făcut situaţia să arate ca un nou München. Dar atmosfera din cadrul elitei politice, similar celei din ţară, se schimbase din martie 1939. Marea majoritate erau acum convinși că scopul celui de-al Treilea Reich era dominarea europeană, dacă nu chiar cea mondială, și că venise momentul ca aceasta să fie oprită. Un val de furie a cuprins Camera.
Atunci când Arthur Greenwood s-a ridicat în picioare pentru a rosti răspunsul opoziţiei, a fost întrerupt cu obrăznicie. «Vorbind în numele Partidului Laburist», a început Greenwood. «Vorbește în numele Angliei!», a strigat un membru Tory de pe băncile din spate, Leo Amery. Acesta era un sentiment împărtășit în întreaga Cameră. Greenwood s-a ridicat la nivelul momentului. «Sunt puternic tulburat», a spus el. «Un act de agresiune a avut loc acum treizeci și opt de ore... Mă întreb cât timp suntem dispuși să ezităm într-un moment în care Marea Britanie și tot ceea ce reprezintă Marea Britanie și civilizaţia umană sunt în pericol».
Chamberlain a fost cutremurat de ostilitatea pe care o provocaseră cuvintele sale. Un spectator de la galeria deschisă publicului l-a descris mai târziu ca fiind «un bătrân neputincios și ezitant, cu voce și mâini tremurânde». Majoritatea cabinetului s-a întâlnit neoficial aproape imediat după ședinţă fără el, oripilată de ezitările lui. Trebuia să trimită un ultimatum Germaniei de îndată, au hotărât ei. Halifax și Chamberlain se temeau că dacă acest ultimatum nu e trimis, guvernul avea să pice. Opinia publică din Marea Britanie susţinea o acţiune hotărâtă. În același timp în care o furtună cu tunete cuprinde cerul de deasupra Londrei, cabinetul s-a întâlnit la 11.20 seara și a luat hotărârea.
În dimineaţa următoare, la ora 9, pe 3 septembrie 1939, Henderson a înmânat un ultimatum oficial ministrului de Externe al Germaniei. Dacă Germania nu era de acord cu încetarea focului și cu retragerea în două ore, Marea Britanie și Germania aveau să se afle în război. Germanii au răspuns printr-un document lung, pregătit dinainte, înmânat lui Henderson la scurt timp după expirarea ultimatumului, la ora 11 dimineaţa. Acesta susţinea că tot ceea ce dorea Germania să facă era să corecteze nedreptăţile Tratatului de la Versailles și învinovăţea Marea Britanie pentru încurajarea agresiunii poloneze. La prânz, francezii au înaintat un ultimatum similar, dar mai lung. Și acesta a fost respins, printre asigurări că Germania nu avea nicio intenţie de a invada Franţa. Până la acest moment, Chamberlain transmisese deja radiofonic populaţiei britanice că absenţa unui răspuns satisfăcător la ultimatum avea să însemne că «această ţară se află acum în război cu Germania». «Tot ceea ce am muncit», a spus el Camerei Comunelor la scurt timp după aceea, „tot ce am sperat, tot ceea ce am crezut în viaţa mea publică s-a prăbușit în ruine».
După-amiaza devreme, vestea a fost transmisă naţiunii germane printr-o serie de proclamaţii făcute de Hitler. Făcuse tot ceea ce îi stătuse în putere pentru a menţine pacea, le-a spus el, dar dorinţa de război a britanicilor o făcuse imposibilă. Nu britanicii erau de învinuit, ci numai liderii aparţinând plutocraţiei evreiești. Adresându-se Partidului Nazist și membrilor acestuia, a fost mai direct. «Inamicul nostru global iudeo- democratic a reușit să aducă poporul englez în stare de război cu Germania», le-a spus el, și apoi a adăugat: «Anul 1918 nu se va repeta». Alţii nu erau la fel de siguri. Conservatorii, care se uniseră în timpul crizei de la München din anul precedent pentru a se opune drumului spre război al lui Hitler, erau și mai oripilaţi la întoarcerea atenţiei acestuia spre Polonia. Prin multe canale, au încercat să ia legătura cu guvernul britanic și cu cel francez, dar mesajele lor erau mixte – unii cereau o fermitate mai mare, alţii, o înţelegere europeană generală – și nu au fost luaţi foarte în serios.
Când Hitler și-a retras ordinele iniţiale de invadarea a Poloniei, câţiva, printre care Schacht, Oster și Canaris, au crezut pentru puţină vreme că această lovitură dată prestigiului său avea să îl doboare. Dar nu aveau susţinerea generalilor la acel moment. Încrederea militară mai mare a ofiţerilor superiori, pe deplin justificată, în raport cu rezistenţa poloneză, ambiţia de mult nutrită de a da o lovitură polonezilor, celelalte luni de teroare și intimidare din partea liderului nazist și surpriza și ușurarea lor în legătură cu reușita dezmembrării a Cehoslovaciei îi făcuseră să treacă peste orice rezerve pe care încă le aveau în legătură cu politica lui Hitler.
Un an după criza de la München, forţele armate erau mult mai bine pregătite; Uniunea Sovietică fusese neutralizată; și, în realitate, Marea Britanie și Franţa nu puteau să facă nimic pentru a salva Polonia de la distrugere. Hitler dorise să înceapă războiul în 1938 și fusese împiedicat în ultimul moment de intervenţia anglo-franceză. De data aceasta, hotărârea lui era mult mai mare. În ciuda tuturor tergiversărilor din ultimele zile ale lui august 1939, hotărârea lui de a invada Polonia, chiar cu riscul unui război european general, nu putea fi destrămată. Când Göring, în continuare încercând să evite un conflict cu britanicii, i-a sugerat pe 29 august 1939 că nu era necesar să «riște totul», Hitler i-a răspuns: «De-a lungul vieţii mele, întotdeauna am riscat totul». (Richard J. Evans Al Treilea Reich, Editura RAO, București, 2012)
Foto (sus): 3 septembrie 1939: premierul britanic Neville Chamberlain anunță la BBC intrarea Marii Britanii în cel de-al Doilea Război Mondial