Ce importanţă a avut înţelegerea dintre Hitler şi Vatican

În vara anului 1933, politica externă nazistă obține un triumf, prin care se urmărea accentuarea formală a intenţiilor paşnice ale Germaniei în Europa şi anume, Concordatul cu Sfântul Scaun. Acesta a fost încheiat la 8 Iulie 1933 și ratificat în aceeasi lună, în data de 20[1]. Acordul se integrează în decizia Cancelarului Adolf Hitler de a-și distruge opoziţia[2]şi de a dezmembra forţele democrate, ca atare şi Partidul Catolic al Centrului, Zentrum.

Prin urmare, Biserica Catolică este privată de susţinerea sa politică, o dată cu declararea oficială a NSDAP-ului ca fiind unicul partid legal in Reich, la 14 Iulie 1933[3]. Hitler hotărăşte, abil, să se ralieze formal cauzei catolicismului, susţinând că apără creştinismul, dar îl submina, în acelaşi timp, prin teroarea şi manipularea[4]clerului şi credincioşilor.

Nereuşind să anticipeze durata noului regim, Vaticanul face, aşadar, o concesie, pentru a salva Catolicismul în Germania Naţional-Socialistă, prin reformularea statutului Bisericii Catolice la nivelul politicii interne[5]şi, asigurarea continuităţii de existenţă a sistemului instituţional catolic Mai mult, Sfântul Scaun nu îşi dorea să îi fie anulate, de către guvernul german, Concordatele semnate cu Land-urile Prusia, Bavaria şi Baden. În acest sens, achiesează şi la protocolul secret (dar Franţa şi Marea Britanie află în acelaşi an de existenţa acestuia) al Concordatului cu cel de-al Treilea Reich, prin care li se permite studenţilor seminarului catolic să participe în armata germană, în cazul impunerii obligativităţii serviciului militar[6].

Hitler declarase acordurile internaţionale drept„o chestiune de oportunitate[7]”, ele fiind utile atât timp cât serveau interesului german. Ca atare, nu şi-a propus niciodată să respecte angajamentul faţă de Vatican, deşi nu putea pretinde că i-a fost impus, precum Tratatul de la Versailles Germaniei. Această mentalitate a produs fricţiuni continue cu Sfântul Scaun, mai ales că regimul a intensificat persecuţia asupra Bisericii Catolice imediat după ratificarea Concordatului, dar a relaxat-o spre sfârșitul anului 1934, în scopul de a se asigura de voturile majorităţii catolice saareze. După reanexarea Saarului, la începutul anului 1935, Biserica revine în prim-planul preocupărilor lui Hitler[8], până când, la 21 Martie 1937, Papa Pius al XI-lea se vede nevoit să emită o enciclică intitulată „Mit Brenneder Sorge” (Cu Grijă Arzândă), care a ajuns şi în Germania şi a fost citită de către cler credincioşilor[9]. Deşi, acelaşi Papă lăuda, la 13 Martie 1933, atitudinea anti-comunistă a Cancelarului Adolf Hitler[10].

Ministrul de Externe, Konstantin von Neurath, a încercat şi a reuşit în cele din urmă, să îl determine pe Hitler să reducă presiunile asupra Bisericii Catolice, având în vedere imaginea internaţională negativă, care îi era ataşată Germaniei din această cauză. Pentru a determina opinia publică internațională să creadă acest lucru, renunţă la subminarea Catolicismului în mod direct, dar susţine avansul mişcărilor neo-păgâne, persecută Bisericile Confesionale şi limitează educaţia religioasă a tineretului[11].

Justificarea atacului naţional-socialist asupra Creştinismului german rezidă în dorinţa noului regim de a-şi consolida puterea internă, prin eliminarea oricărei competiţii, ce ar fi putut determina naţiunea să creadă în existența altui adevăr suprem decât cel nazist. Biserica, mai ales cea Catolică, era un concurent redutabil al statului totalitar, care prin puterea conferită de unitatea sa[12], ar fi putut desolidariza masele de ideologia nazistă, substituind-o cu propria viziune despre lume. Aşadar, Concordatul cu Vaticanul nu poate reprezenta decât o supunere a Bisericii faţă de Stat, iar Hitler a înţeles că reprezintă o recunoaştere fără rezerve a regimului său, ceea ce reprezintă o victorie importantă a primului an de guvernare[13].

Bibliografie

1)     Kershaw, Ian, Hitler:1889 – 1936 Hubris, Published by the Penguin Group, Penguin Books, England, 1999

2)     Kirk, Tim, The Longman Companion to Nazi Germany, Longman, London, United Kingdom, 1995

3)     Weinberg, Gerhard L, The Foreign Policy of Hitler’s Germany – Diplomatic Revolution in Europe 1933 – 36, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1970

NOTE

[1]Tim Kirk, The Longman Companion to Nazi Germany, Longman, London, United Kingdom, 1995, p. 50

[2]Gerhard L Weinberg, The Foreign Policy of Hitler’s Germany – Diplomatic Revolution in Europe 1933 – 1936, the University of Chicago Press, Chicago and London, 1970, p. 53

[3]Tim Kirk, op. cit., p.  50 

[4]Gerhard L Weinberg, op. cit., p. 53

[5]Ian Kershaw, Hitler 1889 – 1936:Hubris, Penguin Books, England, 1999, p. 488

[6]Gerhard L Weinberg, op. cit., p. 54

[7]Ian Kershaw, Hitler 1889 – 1936:Hubris, p. 544

[8]Gerhard L Weinberg, op. cit., p. 55

[9]Ibidem

[10]Tim Kirk, op. cit., p. 127

[11]Gerhard L Weinberg, op. cit., p. 56

[12]Cf. Ian Kershaw, Hitler 1889 – 1936:Hubris, p. 489

[13]Ibidem, p. 488

«Acest articol face parte din preselectia candidatilor pentru un internship in redactia Historia. Din acest motiv le-am publicat asa cum le-am primit de la candidati. Asteptam si feedback-ul vostru in comentarii si pe pagina de Facebook»