Ce credeau Darwin și adepții săi despre rasele umane
În tinerețe, fiind impresionat de pe urma unui contact cu aborigenii în timpul călătoriei în jurul lumii, Charles Darwin (foto sus) a scris în Jurnalul său:
„Mirarea pe care am resimțit-o văzând pentru prima dată un grup de oameni din Țara de Foc nu-mi va părăsi niciodată memoria; imediat, un gând m-a cuprins: așa arătau, deci, și strămoșii noștri. Acești oameni erau goi-goluți, (...) părul le era lung și încâlcit, gura le tremura de emoție, iar fața le era sălbatică, teribilă și neîncrezătoare. Nu posedau practic nicio tehnică și, ca niște animale sălbatice, trăiau cu ce prindeau; nu erau conduși de nimeni și erau fără milă față de toți cei care nu aparțineau micuțului lor trib” [ apud Deliège, 2007, p. 178 ].
Așadar, lui Charles Darwin însuși nu i-a fost străină descrierea populațiilor aborigene într-un limbaj obișnuit pentru secolul XIX, conform dihotomiei „rasă superioară” versus „rasă inferioară”; deși aici Darwin a invocat totuși nivelul dezvoltării lor culturale, nu nemijlocit apartenența rasială.
Comună pentru majoritatea cercetătorilor de atunci era atitudinea negativă față de căsătoriile interrasiale. O opinie populară era că încrucișarea interrasială provoacă alterarea speciei, ducând la pieirea ei din punct de vedere atât fizic, cât și moral, iar Charles Darwin, vizitând Brazilia în timpul călătoriei sale pe vasul Beagle, rămase uluit de faptul că văzuse acolo cazuri multiple de coabitare a albilor cu oameni de altă culoare. El a scris că diferențele între negrii africani și europeni sunt atât de izbitoare, încât orice anatomist i-ar clasifica drept specii separate și numai tendințele de coabitare observate de el îl făcuseră să mediteze că totuși e vorba probabil de rase (sau subspecii) ale unei singure specii. În pofida acestor mențiuni și impresii personale, Darwin, în general, avuse o gândire progresistă pentru acele vremuri, nu doar sub aspect teoretic științific, ci și social. El s-a manifestat foarte activ în favoarea abolirii sclaviei, considera că ar fi un prilej de mândrie pentru Anglia dacă ar fi prima națiune europeană care să condamne oficial practica sclaviei. De asemenea, susținea afirmarea femeilor în domeniul științei, contrar stereotipurilor și impedimentelor din acele vremuri.
Totuși, ideea de ierarhizare a raselor era un concept destul de răspândit în acea epocă, împărtășit de mii de savanți, iar Darwin nu avea cum să evite subiectul în explicarea teoriei despre evoluția lumii vii. În cartea sa Originea omului (The Descent of Man), Darwin declarase că rasele umane pot fi aranjate într-o anumită ierarhie, după capacitățile lor mintale și aptitudinile sociale. Cu alte cuvinte, între oameni se pot întrevedea un șir de gradații fine [Darwin, 1871, p. 34-35, 249]. Per ansamblu însă, el vedea evoluția lumii vii ca pe un arbore, nu ca pe o scară: organismele evoluau și pe verticală, și pe orizontală, prin ramificare în diverse direcții. În opinia lui Darwin, rasele s-au diversificat grație selecției sexuale: în diferite regiuni geografice s-au format diferite predilecții estetice, în favoarea trăsăturilor preponderent întâlnite în cadrul populațiilor de acolo, și în așa fel s-au consolidat și s-au amplificat diferențele minore inițial existente [ibid., p. 250].
Conform tezelor darwiniste, caracterele regionale, accentuate prin selecție sexuală, s-au statornicit de-a lungul mileniilor ca trăsături rasiale de bază. Totodată, el considera că diferențele în dezvoltarea socială a popoarelor sunt mai curând consecințe ale influenței factorilor de mediu, consecințe chiar ale norocului istoric, decât efecte ale culorii pielii pe care o are un popor sau altul. Deci, după cum vedem, Darwin a privit diferențele rasiale mai degrabă ca un produs recent în istoria speciei, ca rezultat al unei divergențe dintr-un trunchi comun, nu ca o dovadă a unei evoluții paralele, separate din start; el era mai curând un monogenist.
E de remarcat aici că susținătorul cel mai cunoscut al lui Darwin, anatomistul englez Thomas Huxley (foto dreapta), elaborase în acea perioadă o clasificare a raselor umane care, într-o oarecare măsură, este utilizată și în zilele noastre. Huxley a împărțit rasele în patru tipuri mari în funcție de pigmentația lor și alte trăsături fizice. Astfel, există tipul australoid, tipul mongoloid, tipul negroid și tipul xanthochroic (adică deschis la culoare, reprezentat de albi). Huxley admitea diverse combinații dintre cei cu piele deschisă și cei cu piele închisă, prin producerea unor tipuri intermediare, cum ar fi tipul melanochroic (adică albi întunecați) [Huxley, 1870].
Tot Huxley, de altfel, a fost primul naturalist care, în baza teoriei darwiniste, a avut cutezanța să promoveze public conceptul originii evolutive a omului, în dezacord cu mitul creației biblice. În cartea Evidențe privind locul omului în natură (Evidence as to Man’s Place in Nature), el a atras atenția asupra asemănării frapante dintre organizarea biologică a cimpanzeului, a gorilei și a omului [Huxley, 1863]. Convingerile lui Huxley despre înrudirea dintre maimuțele antropoide africane și om l-au încurajat pe Darwin să emită deducția sa vestită că oamenii își au originea în Africa, unde ar trebui să căutăm strămoșii direcți ai speciei noastre.
Un alt susținător al lui Darwin din acea perioadă a fost biologul german Ernst Haeckel (foto sus). El însă a avut câteva viziuni separate privind evoluția omului. Mai întâi, în opinia lui Haeckel, gibonii și urangutanii din sud-estul Asiei erau mai apropiați de strămoșii omului decât gorilele și cimpanzeii din Africa; potrivit lui, dovezile evoluției umane timpurii se află sub apele Oceanului Indian, unde cândva exista litoral. Apoi, el considera că specia umană poate fi clasificată în nouă rase (le numea și specii), amplasate strict ierarhic. Diagrama sa a fost publicată în 1868 în lucrarea Istoria naturală a creației (Natürliche Schöpfungsgeschichte) și sugera dezvoltarea liniară, progresivă a inteligenței și a trăsăturilor morale.
Rasa europeoidă ocupa poziția superioară, în timp ce australienii, africanii și papuașii se aflau în partea inferioară a diagramei, respectiv se refereau la o etapă mai primitivă a evoluției umane (vezi imaginea). Potrivit lui Haeckel, diferența dintre rase se datora selecției naturale sub impactul condițiilor de mediu: rasele se deosebesc după capacitatea lor de a face față unor sau altor medii de viață și aceste deosebiri sunt nu doar morfologice, ci și comportamentale. Iată de ce, sub acest aspect, în opinia acelui savant, unele rase puteau fi considerate superioare altora și ele până în prezent continuă să fie supuse evoluției, să fie supuse schimbărilor.
Arborele evoluției umane după Ernst Haeckel, cu nouă rase (sau specii), amplasate în ordine ierarhică, rasa europeoidă ocupând poziția superioară; 1868 (Sursa imaginii: Ascent, Descent, and Divergence: Darwin and Haeckel on the Human Family Tree)
De notat că nici Darwin, nici Haeckel nu au fost antisemiți; din contra, ambii au afișat o poziție respectuoasă față de aptitudinile evreilor ca popor și au remarcat rolul lor în dezvoltarea științei. Am făcut această mențiune pentru a sublinia că darwinismul nu a putut sta la temelia ideologiilor naziste-hitleriste, care aveau un profil antisemit pronunțat. Încercările de a lega teoria lui Darwin de ideologia lui Hitler sunt speculative, fără vreo bază factologică și istorică reală. Naziștii au distorsionat teoria evoluției umane, iar în unele privințe au criticat-o și au utilizat teze străine de esența darwinismului.
De asemenea, e de notat că discipolul lui Haeckel, antropologul de origine rusă Nikolai Miklouho-Maclay (foto dreapta), a fost un susținător aprig al ideii egalității dintre rasele umane. Acesta a studiat pe teren triburile aborigene din Asia de Sud-Est, Oceania și Australia. El a poposit în Papua Noua Guinee în 1871, devenind primul european care a trăit în mijlocul papuașilor, cercetându-le viața, dezvăluind modul de gândire al acestora, tradițiile și religiile lor. Împărtășind conceptul evoluționist al lui Darwin privind originea omului, Miklouho-Maclay era convins de unitatea și egalitatea tuturor raselor umane, fiind în dezacord cu teoriile rasiale din acea perioadă, care propagau ideea că popoarele sunt divizate în superioare și inferioare. Îi aparțin următoarele gânduri:
„Nu există rasă «superioară». Toate rasele sunt egale deoarece toți oamenii de pe glob sunt la fel sub aspect biologic. Națiunile pur și simplu se află la diferite etape ale dezvoltării lor istorice. Și datoria oricărei națiuni civilizate e să ajute oamenii unei națiuni mai slabe în revendicarea lor pentru libertate și autodeterminare”.
Era deci împotriva sclaviei și a colonialismului rapace, iar în istoria științei a rămas inclusiv cu imaginea de umanist și apărător al drepturilor popoarelor mici. Printre aborigenii din Papua Noua Guinee, Miklouho-Maclay obținuse o reputație eroică, aproape divină.
Un contemporan al lui Darwin și Haeckel, un mare biolog la rândul său, englezul Alfred Russel Wallace (foto sus), a avut propria idee privind evoluția raselor. El considera că în istoria recentă a speciei umane rasele nu se mai schimbă esențial, nu apar adaptări morfologice și fiziologice importante, deoarece o parte însemnată din rolul naturii a fost preluată de zestrea noastră culturală; popoarele se diferențiază prin limbaj, haine, tradiții, organizare socială. Adevărata distincție biologică dintre rase s-ar fi produs mult mai devreme, încă la etapa inițială a formării speciei umane, când populațiile erau într-o măsură mai mare dependente de factorii naturali și erau supuse unei selecții severe, care avantaja unele adaptări fizice și le defavoriza pe altele. Corespunzător, încă din perioada ancestrală fiecare rasă s-a dezvoltat în felul său, cu propriile trăsături morfologice și psihice.
Deci, Wallace era întrucâtva un poligenist, care poziționa apariția raselor concomitent cu originea speciei umane. Darwin era critic față de tezele lui Wallace, considerând, cum știm deja, că rasele au evoluat abia după ce specia umană s-a consolidat. Așadar, un numitor comun pentru Darwin, Haeckel și Wallace este faptul că tustrei au fost părtași ai ideii că există o divizare rasială în cadrul speciei umane. Disputele s-au purtat în privința perioadei când s-a produs divizarea pe criterii rasiale: Darwin considera că diferențierea rasială este relativ recentă și superficială, Haeckel și Wallace erau de părere că rasele s-au ramificat mai timpuriu în procesul evoluției umane. Ultimii doi erau promotori ai unui „poligenism evoluționist” [apud Gliboff, 2014]. Vom vedea în articolele despre antropogeneză și rasogeneză că Darwin nici de această dată nu a fost înșelat de intuiția sa științifică fenomenală.
Fragment din cartea „Mozaicul Uman. Evoluția Omului și Originea Raselor”, de Dorian Furtună, doctor în biologie, etolog. Cartea poate fi găsită AICI.
Citește și:
Diferențele anatomice ca temelie pentru rasismul vulgar
Teoriile rasiale în secolul XIX: apogeul rasismului „iluminat”