Cazul Poliakov: Generalul GRU care a spionat pentru CIA

Istoria confruntării dintre CIA şi KGB în timpul războiului rece este plină de numeroase trădări. Rând pe rând, cele două servicii de spionaj şi-au aplicat reciproc lovituri sub centura ce aveau să zguduie prin duritatea lor cele două state. Unul dintre cele mai fascinante cazuri de trădare este cel al generalului sovietic Dimitri Poliakov.

Dimitri Poliakov şi-a început timid ascensiunea în spionajul sovietic. S-a născut în 1921, fiind fiul unui bibliotecar ucrainean. În timpul celui de al Doilea Război Mondial servise Armata Roşie ca ofiţer de artilerie. Calităţile demonstrate pe front l-au propulsat după război la Academia Militară Frunze a Statului Major Sovietic. Aici s-a evidenţiat prin rezultate remarcabile ce l-au adus în atenţia GRU, spionajului militar sovietic. A fost recrutat, iar după pregătirea ulterioară a fost trimis, în 1951, în primul stagiu extern la Organizaţia Naţiunilor Unite. Aici intră sub supravegherea FBI, care îl remarcaseră drept o „nouă stea a spionajului sovietic”. În 1956, Poliakov şi-a încheiat stagiul la New York, fiind repartizat la Berlin, oraşul unde funcţiona una dintre cele mai importante rezidenţe ale spionajului sovietic. Aici a răspuns de infiltrarea spionilor sovietic în Republica Federală a Germaniei. S-a achitat cu brio de acestă sarcină, fiind promovat, în 1959, la gradul de colonel.

Recrutarea:„Nu o fac pentru voi. O fac pentru ţara mea”

În 1959, Poliakov se reîntoarce într-un alt stagiu la ONU, iar supravegherea lui a fost reluată de către FBI. După un timp, contraspionajul american a sesizat faptul că Poliakov devenise nemulţumit atât faţă de ceea ce se întâmpla în sânul Partidului Comunist Sovietic, dar mai ales faţă de condiţiile de trai din URSS. Dorind să speculeze nemulţumirile colonelului sovietic, FBI decide, în 1960, să îl tatoneze pentru o „discuţie”. Doi agenţi de contrainformaţii de la FBI l-au abordat direct, în timpul în care spionul sovietic ieşise la o plimbare. Nu a fost nici o discuţie despre spionaj, ci doar simple schimburi de glume şi convorbiri amicale. La final cei doi i-au spus lui Poliakov că dacă are vreo „problemă” să nu ezite să o discute cu ei. Rusul nu a respins abordarea, dar s-a arătat prudent. Poliakov nu a raportat întâlnirea cu cei doi către spionajului sovietic, astfel şi-a lăsat „libertatea de a alege”.

Ce a urmat este cunoscut. Poliakov a acceptat „colaborarea” cu serviciile de securitate americane, justificându-se astfel: „Nu o fac pentru voi. O fac pentru ţara mea”. Totuşi, Poliakov nu a refuzat de la americani renumeraţiile în bani, sau în alte produse scumpe care nu se găseau în URSS.

Când a început Dimitri Poliakov să vorbească, americanii s-au îngrozit. Spionajul militar sovietic avea „cârtiţe” mai peste tot în armata americană. Deşi, „trădătorii” americani păreau la o simplă vedere oameni fără acces la date importante, realitatea stătea cu totul altfel. Într-o primă fază, colonelul sovietic a demascat patru trădători americani din rândul armatei. Un sergent beţiv din armata americană care era şofer-curier la Agenţia Naţională de Securitate (NSA) şi care permitea spionajului sovietic să fotografieze toate documentele pe care le transporta. Un alt caz, tot al unul militar de grad inferior, de această dată din aviaţie, Herbert Boeckenhaupt, a vândut spionilor sovietici codurile aviaţiei şi ale sistemelor de transmisiuni, dar şi mai grav a devaluat sistemele de criptografiere ale aviaţiei americane, ce urmau a fi folosite în cazul unui război mondial.

În linia acestor cazuri se înscria şi trădare unul alt militar american, Nelson Drummond, care deşi era un simplu transmisionist în Marină a vândut sovieticilor telegrame secrete despre desfăşurarea marinei americane, detalii despre armament şi cifrare. În schimb, William Whalen, locotenent-colonel şi consilier a Marelui Stat Major american, a vândut către GRU informaţii despre armele nucleare americane şi estimările serviciilor americane despre capabilităţile militare sovietice.

In 1962, Poliakov pleacă din SUA şi îşi termină „colaborarea” cu cei de la FBI, fiind „preluat” de CIA. Pe parcursul următorilor ani acest a continuat să trimită informaţii deosebit de valoroase serviciilor de spionaj americane. A dezvăluit informaţii despre operaţiunile GRU de spionaj, despre  armatele vietnameze şi chineze, ba chiar a transmis informaţii politice despre ruptura chino-sovietică. Încet şi sigur, Poliakov a devenit o mină de aur pentru spionajul american care l-a sprijinit prin furnizarea de mici informaţii pentru a avansa în cadrul GRU.

În 1974, Poliakov este avansat la gradul de general. iar accesul său la informaţiile sovietice devenea din ce în ce mai mare. Pentru a proteja acestă sursă inegalabilă de informaţii, spionajul american a conceput, în 1978,   un dizpozitiv ultramodern care stoca şi cifra automat un număr imens de date. Modul în care le transmitea era deosebit de ingenios. Poliakov trecea cu transportul în comun prin faţa ambasadei americane din Moscova şi ajutat de sistemul pus la cale de CIA emitea un semnal scurt care era receptat de aparatele din interiorul ambasadei.

Trădat de un trădător

Totul a decurs excelent pentru CIA şi Poliakov până la începutul anului 1985. Atunci au apărut primele probleme majore pentru CIA. Unul după altul, informatorii lor din URSS erau anihilaţi de către contraspionajul sovietic.

Ce se întâmplase? Un agent din CIA, Aldrich Ames „începuse” în acel an o „colaborare” cu serviciile de spionaj sovietice. Dându-şi seama că s-ar putea să existe o „cârtiţă” în interior, CIA a început să facă verificări ce nu au dat rezultatul scontat, Ames neputând fi descoperit ca trădător. Mai mult, în 1986, Ames devine şeful Departamentului de contrainformaţii al diviziei pentru URSS din cadrul CIA. Aşa a avut acces şi la „cazul” Poliakov, pe care l-a oferit pe tavă sovieticilor. Poliakov a fost arestat în 1986, iar doi ani mai târziu, a fost executat pentru spionaj.