Cauzele și trăsăturile genocidului
9 Octombrie este Ziua Națională a Comemorării Holocaustului din România. Aceasta este o ocazie perfectă pentru a ne reîntoarce către acest episod extrem de întunecat din istoria recentă, pentru a înțelege cauzele din spatele lui și a altor evenimente asemănătoare, cu scopul de a le putea preveni pe viitor.
„Genocid” este un termen pe care îl auzim tot mai des în ultimul secol. Nu au trecut nici măcar câteva săptămâni de când comunitatea internațională a fost ultragiată de informațiile ce păreau să indice că guvernul din Myanmar poartă o campanie controlată și deliberată de persecuție a minorității musulmane Rohyngia. Nu în urmă cu multă vreme înainte, știri despre violențe în masă ale ISIS asupra minorității Yazidi se răspândeau din Siria. Iar, desigur, mergând înapoi în timp, descoperim un întreg șir de „genociduri” și violențe în masă îndreptate împotriva unui grup sau a altuia. Începând de la genocidul împotriva armenilor din 1915-1916, Holocaustul, genocidul din Cambodgia, cel din Bosnia și cel din Rwanda, observăm că întregul secol XX este marcat de astfel de evenimente. Desigur, genocidul nu este nici pe departe un produs al ultimului secol. Astfel de exemple de violență în masă asupra unor diverse grupuri se regăsesc pe întreg parcursul istoriei.
Ce este un genocid?
Dar, înainte de a îi înțelege cauzele, este necesar să definim genocidul. ONU definește genocidul ca „actele comise cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi: omorârea membrilor unui grup; atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup; supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau parţială; măsuri care vizează scăderea natalităţii în sensul grupului; transferarea forţată a copiilor dintr-un grup într-altul.”
Definiția dată de ONU are însă o lipsă majoră. Prin faptul că limitează acest tip de violență la grupuri naționale, etnice, rasiale sau religioase, exclude violența ce are ca scop eliminarea sau suprimarea unui grup cu o anumită apartenență politică, care, după cum se va observa, va juca un rol atât în genocidul din Cambodgia, cât și în Holocaust sau în persecuțiile comuniste.
De fapt, o definiție cuprinzătoare și unanim acceptată a genocidului încă se lasă așteptată. Datorită faptului că a devenit un subiect de studiu al tot mai multor discipline în ultimii ani , discuția va continua probabil timp de multă vreme. Fără a duce polemica și mai departe, în cadrul acestui articol, ne vom folosi de definiția ONU, cu adăugirea faptului că grupul țintă poate fi și unul de apartenență politică.
Conform lui Vakahn Dadrian, există câteva componente esențiale regăsite în cauzalitatea oricărui genocid din istorie: prejudiciile, formarea de imagini negative, catalogarea și stereotipizarea și găsirea unui țap ispășitor colectiv. În plus, ca genocidul să poată avea loc, este necesar să existe un grup care să dețină o putere sau o autoritate formală asupra altuia (înfăptuitorii) și un grup minoritar, a cărui eliminare să fie dorită de primul (victimele).
În plus, un alt detaliu esențial despre natura și cauzele genocidului este propus de Ernesto Verdeja, care afirmă că genocidul ar trebui studiat în cadrul mai larg al violenței politice, iar intenționalitatea înfăptuitorilor este rareori atât de clară precum am fi tentați să credem. Dimpotrivă, studiul majorității genocidurilor ne va arăta că escaladarea și direcționarea violenței este progresivă, inclusiv în cazul Holocaustului, unde „soluția finală” este gândită de liderii naziști abia la începutul anului 1942, adică la multă vreme după ce seria de persecuții împotriva evreilor începuse.
În ceea ce privește genocidurile dezbătute în acest articol, criteriul pe care le-am selectat a fost certitudinea că ele au fost îndreptate împotriva unui anumit grup etnic/religios/politic. Genocidurile pe care le voi aborda sunt: cel împotriva armenilor, Holocaustul, cel din Cambodgia, din Bosnia și din Rwanda. Tema acestui articol nu va aborda decât în mică măsură metodele genocidurilor studiate, interesul fiind concentrat asupra cauzelor.
Genocidul împotriva armenilor
Cel dintâi, genocidul împotriva armenilor, are loc în mijlocul Primului Război Mondial, între anii 1915-1916, când armata otomană organizează execuții în masă împotriva minoritățiu armene. Concomitent cu acestea, au loc și deportări în masă, în cadrul cărora sute de mii de armeni sunt escortați în tabere din deșert, pe drum având loc crime în masă, violuri și convertiri forțate la islam. În total, se crede că peste un milion de armeni ar fi fost omorâți în urma acestui eveniment. Genocidul armean este subiectul unei intense dispute istoriografice și diplomatice. Istoriografia turcă naționalistă invocă până astăzi argumentul pragmatismului, anume că otomanii au luat anumite măsuri punitive față de populația minoritară armeană din imperiu strict cu scopul de a împiedica o răscoală a acesteia față de conducere, în condițiile în care Imperiul Otoman era angajat în Primul Război Mondial. Istoriografia armeană a insistat însă mereu pe caracterul pur ideologic al persecuțiilor. Explicația agresivității otomanilor se regăsește în istoria secolelor XVII-XVIII și a „problemei orientale”, context în care teritoriul imperiului se răstrânge constant, iar tot mai mulți refugiați ajung în Anatolia din Balcani. Astfel, această regiune și imperiul în sine capătă o majoritate islamică și otomană care nu mai existase pe parcursul întregii lui istorii, context în care minoritatea armeană, numeroasă și în Anatolia, este percepută drept o amenințare la adresa noii omogenități, din care Junii Turci sperau să creeze nucleul unui nou stat.
În acest caz, se observă că atât etnia, cât și religia joacă un rol semnificativ în motivația înfăptuitorilor. Mai mult, genocidul armean are și o dimensiune culturală accentuată, dat fiind numărul mare de convertiri forțate la islam. Este, de altfel, singurul genocid din această listă unde înfăptuitorii au credința că victimele încă pot fi convertite, iar grupul transformat în loc de eliminat.
Înaintând înspre următorul genocid din listă, observăm că Holocaustul este genocidul din listă care iese cel mai mult în evidență, atât ca număr de victime (peste șase milioane), cât și ca brutalitate și prin faptul că este foarte strict coordonat și supravegheat, nefiind nici pe departe ceva spontan. Dimpotrivă, pentru a putea fi înfăptuit, naziștii creează o întreagă mașinărie și birocrație a uciderii, de dimensiuni uluitoare.
Cât despre cauzele lui, el are în mod clar motivații ideologice. Nu există nicio amenințare din partea grupurilor persecutate și decimate, în afară de una percepută pe termen lung. Mai mult, faptul că anumiți evrei și alți prizonieri din lagăre au fost lăsați în viață pentru a munci, urmând să fie eliminați abia după sfârșitul războiului, reflectă clar faptul că amenințarea biologică a rasei evreiești nu era una imediată. Ce a motivat, așadar, acest plan diabolic?
Un răspuns foarte bun ne este oferit de Robert Jay Lifton în cartea Medicii naziști. Exterminarea medicală și psihologia genocidului. El explorează motivele și modurile în care medicii naziști au orchestrat și au luat parte la uciderea în masă și la experimentele medicale din lagăre. Explicația lui Lifton este că principalul argument care a condus la aceste fapte este inversarea vindecării și a uciderii, cu alte cuvinte, preschimbarea ideii de crimă în ideea de vindecare. Astfel, în timp ce luau parte și coordonau aceste crime, medicii erau convinși că salvează viitorul biologic pur al rasei omenești prin înlăturarea membrelor cangrenoase ale omenirii, adică evreii. Vom vedea însă că aceste atribute imaginare care le sunt acordate evreilor vor fi regăsite și în spatele multora dintre celelalte genocide.
Genocidul din Cambodgia este un alt astfel de exemplu. Desfășurat între anii 1975-1979, se estimează că în cadrul progromului coordonat de Khmerii Roșii, partid comunist aflat la putere în această perioadă, ar fi murit cel puțin un milion și jumătate de cambodgieni, într-o țară cu o populație de doar opt milioane. Ce individualizează acest genocid față de altele este că el reprezintă un „autogenocid”, în sensul că nu se poate vorbi de un anumit grup unitar asupra căruia să fi fost îndreptate crimele. Dimpotrivă, oricine putea fi considerat un „dușman” și să fie executat. De fapt, de multe ori, sub presiunea propagandei oficiale, oamenii ajungeau să își denunțe chiar membri ai propriei familii.
Și în acest caz există însă un anumit model în spatele uciderii în masă, bazat în mare măsură pe criterii sociale. Astfel, societatea cambodgiană este puternic ierarhizată pe baze de merit, oamenii cu studii mai multe, mai bogați, cu un loc de muncă mai stabil sau mai prestigios, se află într-o poziție de superioritate față de cei cu mai puțin succes decât ei. Venirea Khmerilor Roșii la putere aduce însă o inversare a acestei ierarhii sociale, brusc „oamenii noi”, adică în special orășenii, devenind suspecți și aflându-se mereu la doar un pas de a fi considerați dușmani ai revoluției, în timp ce „oamenii vechi”, țăranii și bătrânii, se bucură de o încredere deosebită din partea partidului. Așadar, tiparul genocidului urmează în mare parte persecuția celui de-al doilea grup, aflat acum brusc într-o poziție de putere, față de primul.
Dar și aici, ca și în celelalte cazuri menționate, victimelor le sunt atribuite anumite trăsături pur ideologice și chiar imaginare, în acest caz, cea de dușman al poporului, care îi transformă automat în ținte din partea majorității conducătoare. Asocierea grupului țintă cu amenințarea nu este una pur fictivă de această dată, printre clasele sociale persecutate aflându-se cu siguranță și adversari sau poate potențiali adversari ai regimului, dar această calitate este atribuită apoi în mod imaginar unui grup mult mai larg.
Genocidul din Bosnia
Masacrul din Bosnia face parte dintr-o serie mai largă de epurări etnice desfășurate de armata sârbă în timpul așa-numitelor „războaie iugoslave”, cauzate de sentimentul sârbilor că pierd controlul asupra fostei republici din Balcani. Și aici, baza ideologică a represiunilor a constituit-o retorica naționalistă agresivă a președintelui sârb Slobodan Milosevic, care a alimentat teana de destrămare a țării. În 1991, armata sârbă atacă pe rând Croația și apoi Bosnia, ocupându-le și începând un val de persecuții împotriva acestor etnii. Cel mai grav episod al acestei epurări etnice este masacrul de la Srebrenica, unde se estimează că au fost omorâți peste 8000 de bărbați, femei și copii bosniaci, îngropați apoi în gropi comune. Interesant este că acest genocid, element similar Holocaustului, nu e îndreptat împotriva unei singure etnii sau religii, căzându-i victime atât croați catolici, cât și bosniaci musulmani.
Prin execuții în masă, lagăre de concentrare, deportări în masă și violuri, sârbii au atentat asupra acestor grupuri, care, în mod interesant, nu erau minoritare în teritoriul balcanic, ci se aflau doar în inferioritate militară. La fel ca și în cazul Cambodgiei, victimele au fost considerate de către înfăptuitorii genocidului drept „potențiali” dușmani, care amenință identitatea și stabilitatea statală.
Cauzele și trăsăturile genocidului
Astfel, trăgând niște concluzii generale din ceea ce am afirmat, observăm încă de la început că printre condițiile propice genocidului se numără și existența unui climat de amenințare și de pericol. Astfel, genocidul împotriva armenilor și Holocaustul se desfășoară ambele în timpul celor două războaie mondiale, cel din Cambodgia are loc sub presiunea continuă a invaziei vietnameze, cel din Bosnia în timpul unui război al Serbiei cu statul invadat, iar cel din Rwanda izbucnește concomitent cu războiul civil.
În ceea ce privește determinarea cauzalității, este evident că răspândirea sa geografică elimină din start orice ipoteză de specific cultural, el regăsindu-se atât în societăți occidentale (Germania nazistă), africane (Rwanda), cât și din Asia de Est.
Ideologiile care stau la baza acestor masacre sunt însă destul de variate, pornind de la naționalism și extremism religios și mergând până la ideologii în esență supranaționale, precum nazismul sau comunismul. Este destul de clar că, deși cultura joacă un rol major în afirmarea unor precondiții pentru genocid, alți factori de tip politic, social și economic sunt de asemenea fundamentali. Astfel, trebuie să existe în mod clar un climat de amenințare imediată și foarte gravă, care să convingă grupul care comite genocidul că singura metodă de a scăpa de ea este eliminarea integrală a grupului țintă. Acest climat este oferit, după cum am observat în toate exemplele oferite, de război sau de amenințarea războiului, cu alte cuvinte, de o stare permanentă de insecuritate. Cu toate acestea, este destul de clar că multe dintre genocidurile din istorie nu au fost planificate ca atare, uneori neexistând nici măcar o structură (militară, economică sau politică) genocidală, ele fiind mai degrabă niște escaladări graduale ale unor resentimente ideologice și violențe acumulate.
De asemenea, trebuie remarcat că pot exista și cazuri în care ținta nu este un grup fizic, ci mai degrabă un grup imaginat de țapi ispășitori, care poate fi extins continuu, astfel încât noi și noi indivizi pot fi făcuți peste noapte victime (cel mai grăitor exemplu este cazul Cambodgiei).
În ceea ce privește împiedicarea genocidului, un rol important îl joacă observatorii, atât cei interni, cât și externi. Genocidul are loc aproape întotdeauna departe de ochii lumii, într-o stare de opacitate, unde să se poată desfășura nestingherit. Cât despre vindecarea rănilor sale și împăcarea între grupul înfăptuitorilor și cel al victimelor, după cum au arătat evenimentele din Rwanda, este necesar ca grupul victimelor să fie lăsat să își simtă durerea într-un climat de siguranță și empatie, iar grupul înfăptuitorilor trebuie să fie expus la suferința cauzată din punct de vedere empatic.
Dar metoda esențială de prevenire a oricărui genocid stă în eliminarea uneia dintre cauzele sale principale: ideologia. Trebuie promovate idei care să susțină pacea și cooperarea, iar, prin intermediul organismelor naționale și internaționale, să fie întreprins dialogul în loc de violență.
Indiferent ce ne rezervă viitorul, tentația de a comite crime în masă și genociduri nu va rămâne cu siguranță doar de domeniul trecutului și este în egală măsură responsabilitatea comunității internaționale și a comunităților locale să prevină repetarea unor astfel de atrocități care au marcat istoria.