Câte cuvinte de origine maghiară are limba română?

În câteva articole, care vor urma, voi prezenta originea cuvintelor împrumutate de limba română, grupate pe straturi etimologice. Încep cu împrumuturile de origine maghiară din limba noastră.

Puțină istorie...

Maghiarii, popor de origine fino-ugrică, au pătruns în anul 896 în Câmpia Panonică prin Valea Tisei și, începând din secolul 10 și până în secolul 13, au ajuns pe teritoriul Transilvaniei, unde au întâlnit, așa cum relatează notarul anonim al regelui ungar Bela al IV-lea, o populație compactă, organizată în formații statale românești. Conviețuirea, timp de secole, dintre români și maghiari (româna fiind singura limbă romanică în această situație) a dus la o influență reciprocă între cele două limbi, mai exact între dacoromână și maghiară. Dialectele sud-dunărene (cel aromân, cel meglenoromân și cel istroromân) nu au elemente maghiare, ceea ce este încă o probă că influența maghiară s-a manifestat după perioada protoromânei, deci după secolele 11-12.

Absența din aromână a elementelor împrumutate direct din maghiară are valoare de principiu în studiile de etimologie a limbii române: un cuvânt care există și în dialectele sud-dunărene nu poate avea origine maghiară în dacoromână (de exemplu, explicarea românescului afin din magh. áfonya nu poate fi reținută, datorită existenței cuvântului și în aromână). În aromână, unele cuvinte maghiare au pătruns ulterior prin filieră sârbă și, de aceea, au formă diferită de corespondentele lor din dacoromână: arom. varoș(e) vs dacorom. oraș „suburbie”, arom. cucie vs dacorom. cocie „căruță”.

Istoricul cercetărilor anterioare

Influența maghiară asupra limbii române a fost abordată de Simeon C. Mândrescu, în lucrarea Elementele ungurești în limba română (București, 1892). Cea mai bună sinteză a aceleiași probleme o găsim la S. Pușcariu, Limba română I. Privire generală (București, 1940, p. 310-314). Un scurt capitol de sinteză există și în Istoria limbii române a lui Al. Rosetti.

Cel mai bogat inventar lexical se află în dicționarul lui L. Tamás, Etymologisch-historiches Wörterbuch der ungarischen Elemente im Rumänischen (Unter Berücksichtigung der Mundartwörter), apărut la Budapesta în 1966. Așa cum rezultă și din subtitlu, în dicționar sunt și termeni dialectali (mulți, aș preciza), cu o circulație redusă și o vechime nu prea mare.

O serie de studii semnate de lingviști clujeni se ocupă de diverse aspecte particulare: N. Drăganu, E. Petrovici (cele mai pertinente), I. Pătruț, R. Todoran, V. Breban, Vl. Drimba, L. Balász. Un loc aparte ocupă o serie de articole ale lui F. Király, reunite în cartea Etimologia. Etimologii (Timișoara, 1988). O prezentare generală, care îmi aparține, conține și articolul despre influența maghiară din Enciclopedia limbii române (București, 2001).

Straturi cronologice și geografice

Între diversele cuvinte maghiare pătrunse în română trebuie distinse două categorii, în funcție de epoca în care au intrat în limba română și de răspândirea lor geografică. Cele mai vechi (cca 150) au fost împrumutate începând din secolele 11-12 până în secolul 14; celelalte sunt mai noi. Această distincție este necesară pentru că elementele mai vechi maghiare prezintă o serie de schimbări fonetice care nu apar și la împrumuturile mai noi. E. Petrovici a arătat, de exemplu, că în împrumuturile mai vechi v maghiar se pronunța bilabial și, de aceea, unui astfel de v urmat de a îi corespunde în română un u care, în urma contopirii cu vocala următoare, poate să dea o; astfel, magh. város a dat rom. oraș.

În schimb, v din elementele mai recente s-a păstrat ca atare: magh. vályog a dat rom. văiugă „cărămidă de argilă nearsă, chirpici”, cuvânt regional. Ținând seama de schimbările fonetice, E. Petrovici a putut să susțină că vamă, cuvânt mai vechi, atestat încă de la începutul secolului 14 în documente slavo-române, nu provine direct din maghiarul vám, ci a pătruns în română prin intermediul slavonei; dacă ar fi fost împrumutat din maghiară, v pronunțat u ar fi devenit o, la fel ca în cele mai vechi elemente maghiare. Cele mai vechi împrumuturi maghiare apar în documentele slavo-române din secolele 14- 15: hotar (a. 1392), meșter (a. 1407), nemeș (a. 1404), oraș (a. 1418).

Termenii mai vechi sunt general răspândiți și se referă la organizarea socială (nemeș, iobag, gazdă, bir, dijmă), la agricultură (belșug, hădărag, holdă, mohor), la creșterea vitelor (labă, imaș, sălaș), la organizarea feudală (a birui, harță), la comerț și viața orășenească (bâlci, lanț, gazdă), la meserii și produsele lor (giulgiu, ham, pahar), la vânătoare (uliu, a hăitui), la locuință (lăcaș), la relații între oameni (a se bizui, chezaș).

Cuvintele mai recente există numai în graiurile ardelenești (mai ales în subdialectul crișan): badog „bidon”, bai „necaz”, chefe „perie”, a cuștuli „a gusta”, dărab „bucată”, fedeu „capac”, temeteu „cimitir”, uiagă „sticlă”. Unele dintre aceste cuvinte circulă doar în zona de graniță dintre România și Ungaria, unde există fenomene de bilingvism (feștic „vopsea”, ticlăzău „fier de călcat”). În aceeași zonă de graniță, circulă cuvinte maghiare uneori neadaptate la sistemul fonetic și morfologic al limbii române (gyöng virag „lăcrămioare”, seplöș „pistruiat”); acestea nu trebuie puse pe același plan cu celelalte cuvinte maghiare, împrumutate și adaptate.

Influența maghiară în graiurile ardelenești este în regres. Multe cuvinte regionale nu se mai folosesc; este vorba despre termeni administrativi, ca birău „primar”, nemeș „nobil mic”, despre termeni eliminați de cuvinte din limba literară standard, cum ar fi corhaz „spital”, boltă „prăvălie”, precum și despre termeni din limba veche, acum dispăruți, ca fughe „prizonier”, izeclean „aspru” (o listă a celor din secolul 16 se găsește la Al. Rosetti, Istoria limbii române).

Chestiuni controversate

Până acum am prezentat o serie de cuvinte atribuite, în opinia generală, influenței maghiare. Cercetările din ultimele decenii au propus pentru unele cuvinte alte soluții etimologice. Mă voi referi numai la cuvinte importante din lexicul limbii române. Am menționat cazul lui vamă, pentru care toate dicționarele dau ca etimon magh. vám, deși E. Petrovici a demonstrat, cu argumente fonetice, că etimonul său direct este slavon.

E. Coșeriu (în Festschrift für Harri Meier, 1980, p. 148-155) a arătat că verbul a socoti nu este din maghiară, așa cum se afirmă în dicționarele curente, ci este moștenit din lat. succutere; originea sa maghiară este contestată și de F. Király, în lucrarea citată mai sus (p. 4). Eu însumi am arătat că talpă nu provine din magh. talp, ci continuă lat. *talpa.

În Introducere în etimologia limbii române (București, 1999, p. 184-191), am discutat două tipuri de cuvinte pentru care, față de soluțiile propuse anterior (împrumuturi din maghiară), există și alte explicații.

Este vorba, în primul rând, despre cuvinte pentru care s-a propus un etimon maghiar sau derivarea pe teren românesc. F. Király, bun cunoscător al istoriei limbii maghiare și al dialectelor maghiare, a arătat că a jecmăni, a ademeni, a feșteli sunt derivate pe teren românesc. Chiar și haită este în aceeași situație, cu atât mai mult cu cât hajta, termenul maghiar presupus, nici nu există în limba maghiară.

În al doilea rând, multe cuvinte au fost explicate prin maghiară, dar și prin alte limbi. Amintesc din nou remarcabilele contribuții din ultimele decenii ale lui F. Király, la care pot fi adăugate remarcile lui F. Bakos. Cercetătorii menționați au arătat că o serie de cuvinte ca tocană, bărbânță, sâmbră, catrință, canaf, țundră, cergă sunt, de fapt, împrumutate de maghiară din română, fiind vorba de termeni legați de viața păstorească, termeni care au pătruns din română și în alte limbi vecine.

În termeni mai generali, chestiunea poate fi formulată astfel: în cazul împrumutului lexical este important să fie cunoscut statutul funcțional al cuvântului în limba din care se consideră a fi împrumutat. Luarea în considerare a acestui fapt ar elimina din discuție cazurile unor cuvinte dialectale maghiare, care circulă numai în Ardeal și care pot fi explicate prin română.

Poziția elementului maghiar în structura lexicului românesc

Cercetările din ultimele decenii au scos în evidență partea cea mai importantă din punct de vedere funcțional a lexicului românesc, care a primit denumirea de „fond principal lexical” sau „vocabular reprezentativ”.

În lucrarea sa consacrată stabilirii fondului principal lexical al limbii române, A. Graur a selectat 1419 cuvinte în acest fond, dintre care 28 sunt de origine maghiară (= 1,87%): a alcătui, altoi, a bănui, a birui, a cheltui, a chibzui, chin, chip, a făgădui, fel, gând, hotar, a îngădui, a întâlni, lacăt, marfă, mereu, meșter, a mântui, a mistui, neam, oraș, seamă, șoim, a tăgădui, tâlhar, tobă, viclean (autorul citat le includea și pe a socoti, talpă și vamă, a căror origine maghiară a fost contestată în ultimii ani).

În lucrarea colectivă Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, realizată la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din București, se arată că din 2581 de cuvinte selectate în vocabularul reprezentativ, 33 de termeni sunt de origine maghiară (= 1,27%), dintre care 31 sunt numai din maghiară (a ademeni, a alcătui, a bănui, a bântui, a cheltui, a chibzui, chip, cizmă, a făgădui, fel, gând, gingaș, hotar, a îngădui, lacăt, a locui, marfă, meșter, meșteșug, a mântui, a mistui, neam, oraș, pildă, sălaș, seamă, șoim, a tăgădui, a tămădui, tobă, uriaș), iar 2 au etimologie multiplă, una dintre surse fiind maghiara (baltă, pușcă).