Cât de «slabi» erau sovieticii în 1941 - Studiu de caz: o divizie sovietică de infanterie

Mulţi istorici s-au îndoit de capacităţile intelectuale şi militare ale dictatorului Iosif Stalin. S-au mirat de ce nu a luat măsuri pentru a preîntâmpina invazia germană şi au rămas la mitul atacului prin surprindere. În realitate, conducerea de la Kremlin cunoştea pregătirile germane, dar nu le considera avansate pentru o ofensivă de amploare. În plus, aliaţii români erau extrem de nepregătiţi pentru apărare şi nici nu se punea în discuţie un atac cu sorţi de reuşită, chiar dacă fusese adus armament modern din Germania.

Manualele de strategie repetă că pentru un succes militar ar trebui ca atacatorul să dispună de o superioritate de 3 la 1. Înzestrarea trupelor sovietice demonstrează  de ce Stalin nu a crezut că Hitler va ataca. Să luăm la analizat puterea de foc a diviziei 101 de puşcaşi. Complet echipată dispunea de 17.166 de luptători înarmaţi cu puşti Mosin Nagant model 1891 sau 1930, celebre prin precizie şi puterea de penetrare a gloanţelor. Erau arme robuste pentru a fi uşor manevrate de soldaţi mai puţin instruiţi să umble cu mecanisme fine. Nu punea probleme în condiţii de front, cu mult noroi şi nisip. Unii infanterişti primeau şi puşti semiautomate SVT-40 cu o cadenţă de 30 de focuri pe minut. Puştile cu bătaie mare erau dezavantajoase în luptele apropiate prin dimensiunile mari şi rata de tragere scăzută. Sovieticii, având experienţa durã obţinutã în urma campaniei din Finlanda, au introdus pe scară largă pistoalele mitralieră de tip PPD-40 şi PPŞ-41 având încărcătoare cu 71 de cartuşe şi cadenţã  superioară. Numai divizia analizată dispunea de 1577 de astfel de noi arme în timp ce infanteristul român era complet descoperit. Puterea de foc era amplificată de 166 de mitraliere şi 437 de puşti-mitraliere, modele redutabile şi testate împotriva Japoniei în 1939 sau Finlandei (1939 – 1940). Mitralierele model Maxim erau testate încã din primul conflict mondial şi erau renumite pentru capacitatea de a acţiona în orice condiţii.

Artileria era menită să distrugă orice punct de rezistenţă şi să oprească valurile de asalt inamice. 138 de aruncătoare de 50 şi 82 mm puteau să execute sprijinul apropiat, iar cele 12 piese de 120 mm reprezentau arme capabile să lichideze cazematele de campanie. România a fost obligată să le copieze după ce soldaţii au fost tocaţi de branduri la Odessa. La tunurile de 76, 2 mm exista o relativă egalitate (38 la 36 în favoarea sovieticilor), dar piesele erau vechi în tabăra română şi chiar participaserã la campaniile Primului Rãzboi Mondial.  Obuzierele de 100 mm erau cele mai puternice arme din înzestrarea diviziilor româneşti şi teoretic erau 16 în fiecare mare unitate, ceea ce înseamnă că la fiecare salvă zburau spre poziţiile inamice cel putin 224 kg de proiectile. Sovieticii opuneau 32 de obuziere de 122 mm şi la fiecare salvă expediau 696, 3 kg. Se adăuga glasul de tunet al obuzierelor de 152 mm care foloseau obuze de 43, 56 kg şi la fiecare salvă se renunţa la o încărcătură de 522, 72 kg. Existau şi obuze mai mari cu o masă de 50 kg. Mai existau 54 de tunuri antitanc de 45 mm şi tunuri de 37 mm AA (8 exemplare), arme capabile să sprijine infanteria prin foc direct pentru că erau uşor de manevrat şi dimensiunile mici le transformau în ţinte greu de neutralizat. Se ştie cã doctrina militarã sovieticã punea mare accent pe colaborarea dintre diferitele arme şi tunul antitanc era perfect pentru neutralizarea cuiburilor de rezistenţã. Nici aviaţia română nu era în siguranţă sub 1000 m pentru că divizia 101 dispunea de 33 mitraliere de calibrul 12, 7 mm (cealaltă tabără dispunea doar de 8).

Superioritatea în artilerie grea era evidentă. O divizie sovietică era de circa cinci ori mai puternică şi, în plus, avea 29 de tancuri amfibii şi autoblindate. Se ştia cã soldaţii români nu aveau experienţã în luptele cu carele blindate şi nici armamentul antitanc nu era suficient de performant. Cum în zona de graniţă cu România existau 19 mari unităţi sovietice, Stalin se aştepta ca România să dispună de circa 95 pentru a egala armamentul greu. Dincolo de Prut şi Dunăre se aflau doar 41 de unităţi, dar 6 erau brigăzi de cavalerie, douã de fortificaţii şi 8 de rezervă, mai slab echipate şi instruite. Uniunea Sovietică mai angaja însă şase brigăzi de tancuri (1050 de maşini) contra celor din Divizia blindată. Nu discutăm nici de calitatea tancurilor de origine cehă şi franceză. Cele opt divizii germane de infanterie reprezentau un nucleu tare în zona Iaşiului, dar erau lipsite de forţele mecanizate necesare ofensivei în adâncime şi erau extrem de vulnerabile pe flancuri la un atac al tancurilor cu steluţe roşii.

Toţi analiştii militari erau de acord că trupele române nu erau capabile de ofensivă, puteau să se menţină doar pe aliniamente tari şi pe un timp limitat. Lipsa de muniţie pentru tunurile şi obuzierele grele nu permitea ciocane masive, iar posibilităţile grenadelor şi tunurilor antitanc nu erau suficient cunoscute. Stalin putea să fie liniştit în privinţa României. Niciodată n-ar fi dispus de forţele necesare deranjării dispozitivului ofensiv din Basarabia. Atacul sinucigaş ordonat de Adolf Hitler pentru 22 iunie 1941 a salvat pentru un timp armata română de la tăvălugul sovietic. Marile unităţi au fost dirijate spre centrul frontului şi diviziile româneşti s-au confruntat cu cele de acoperire insuficiente pentru un aliniament nepregătit pentru apărare. Teoretic, nimeni nu putea să ameninţe Uniunea Sovietică cu forţe atât de slabe. Dictatorul Stalin a avut dreptate, dar Hitler a ales sã rişte printr-un atac sinucigaş, asemãnãtor cu cel împotriva Franţei prin zona Ardenilor.

Bibliografie  selectivã

Stalin, Iosif, Problemele leninismului, ediţia a III-a, Editura pentru literatura politicã, Bucureşti, 1952.

Antip, Constantin, Rãzboiul popular în istoria universalã, Editura militarã, Bucureşti, 1976.

Bagramean, I.H, Aşa a început rãzboiul, Editura Militarã, Bucureşti, 1974. 

Brişcã, Adrian, Raporturi de graniţã sovieto-române, noiembrie 1918 – iunie 1941, în Arhivele totalitarismului, nr. 1/1996, p. 46 – 61. 

Bevin Alexander, Cum ar fi putut câştiga Hitler al doilea rãzboi mondial rãzboiul,  Editura Lucman, Bucureşti, 2003.

Cãzãnişteanu, C., Zodian, V., Pandea A., Comandanţi militari, Editura ştiinţificã şi enciclopedicã, Bucureşti,  1983. 

Druc, Mircea, Alexandru Chiriac, Persoane deportate din Basarabia dupã 1940, I, în Dosarele istoriei, nr. 9/2005, p. 185 – 214.  

Dupuy, Ernest R, G. Fielding Eliot, Si la guerre éclatait (If war comes), Payot, Paris, 1938.                                               Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. 22 iunie-26 iulie 1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.

Giurescu, Dinu C., România în al doilea rãzboi mondial, All istoric, Bucureşti, 1999.                                                         Halder, Franz, Jurnal, 1939-1942, Editura Elit, f.a.

Histoire de l’URSS, vol. 2, Ed. du Progrés, Moscou, 1977.

Iancu, Petre, Aventura submarinului, Editura Albatros, Bucureşti, 1980.

Iorga, Nicolae, Cugetãri, ed. Barbu Theodorescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1972.

Manole, Ilie;Ioan Damaschin, Confruntãri navale, vol. II, Editura Militarã, Bucureşti, 1988. 

Mikoian, A., I., Primele luni de rãzboi, în Magazin istoric, nr. 5/1986, p. 42-45.

Petrencu, Anatol, Stalin şi Marea Conflagraţie, în Arhivele totalitarismului, nr. 2-3/1997, p. 256-259. 

Regan, Geoffrey, Cartea gafelor militare, Antet, 2000.

Rokossovski, K. K., Datoria ostãşeascã, Editura Militarã, Bucureşti, 1982.

Saizu, I;Al. Tacu, Europa economică interbelică, Institutul European, Iaşi, 1997.                                                            

Sarin, Oleg;Dvoretsky, Lev, Rãzboi contra speciei umane. Agresiunile Uniunii Sovietice împotriva lumii, Antet, 1997.

Scurtu, Ioan;Hlihor, Constantin, Anul 1940 Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Editura Academiei de Înalte studii militare, Bucureşti, 1992.                                                         

Soare, Vasile, Forţele speciale. Comandourile aeropurtate în acţiune, Editura Ziua, Bucureşti, 2002.

Spânu, Alexandru-Alin, 1941:Spionaj sovietic şi contraspionaj românesc, în Dosarele istoriei, nr. 9/2005, p. 5-8.

Stãnescu Gheorghe, Vochin Dumitru, Tancuri şi automobile, Editura militarã, Bucureşti, 1978.                                            Suvorov Victor, Spãrgãtorul de gheaţã, Polirom, Iaşi, 1995.

Suvorov Victor, Ultima republicã, Polirom, Iaşi, 1997.

Suvorov Victor, Ziua” M”, Polirom, Iaşi, 1998.

Tãnase Mircea, Relaţiile româno-sovietice sub cupola paraşutei, în Dosarele istoriei, nr. 9/2005, p. 11-16.

Tomescu, Mircea, Manevra strategicã în trecut şi astãzi, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti, 1939.

Troncotã, Cristian, Uniunea Sovieticã şi Rebeliunea legionarã Documente din arhiva S.S.I., în Arhivele totalitarismului, nr. 1-2/1994, p. 173-195.

Verdeş, C., Geografia militarã a României, Bucureşti, f. a.