Cât de mare a fost de fapt bătălia de la Lepanto?

Una dintre cele mai mari confruntări navale din istorie, bătălia de la Lepanto din 7 octombrie 1571 a fost din mai multe puncte de vedere un punct de cotitură în istoria Europei.

Prima jumătate a secolului al XVI-lea a reprezentat apogeul puterii navale a Imperiului Otoman şi a dominaţiei acestuia în Marea Mediterană. În timpul domniilor lui Selim II (1512-1520) şi Suleyman Magnificul/Legiuitorul (1520-1566) partea estică a Mării Mediterane fusese transformată într-un lac turcesc. Dacă pe uscat otomanii se blocaseră în faţa Vienei în 1529, cuceririle navale, în defavoarea puterilor europene, au continuat până în ajunul bătăliei de la Lepanto prin cucerirea Ciprului din mâinile veneţienilor în august 1571.

Pentru a contracara expansiunea musulmană din Mediterană, la iniţiativa Papei Pius V (1566-1572) a fost creată Liga Sfântă, la 25 mai 1571. Practic toate statele europene cu ieşire la mare au intrat în această alianţă, mai puţin Franţa (care era într-o alianţă anti-spaniolă cu Imperiul Otoman) şi Sfântul Imperiu Roman care a preferat să rămână neutru.

Flota Ligii Sfinte, aflată sub comanda lui Don Juan de Austria a întâlnit flota otomană condusă de amiralul Ali Paşa la intrarea Golfului Patras pe 7 octombrie 1571. Deşi niciuna din părţi nu avea vreun interes strategic în zonă, au ales să atace.

După aproximativ 5 ore de lupte, flota creştină a ieşit victorioasă şi pentru prima dată după o serie lungă de insuccese se părea că „Marele Turc” nu era invincibil. Pentru otomani, teribila înfrângere a pus în discuţie nevoie unor schimbări şi a evidenţiat poate pentru prima oară decalajul tehnologic faţă de Occident.

Victorie de scurtă durată

Din 251 vase cât însuma flota otomană, 50 au fost scufundate şi 137 capturate. De partea cealaltă, creştinii au pierdut doar 17 nave dintr-un total de 208. Pierderile umane le reflectă pe cele materiale:20, 000 pentru turci şi 7, 500 pentru creştini.

Entuziasmaţi, creştinii sperau să ducă victoria mai departe, atacând imperiul lipsit de flotă şi recucerind Constantinopolul, însă diferenţele dintre membrii alianţei şi-au spus cuvântul. Pentru Veneţia, cea mai mare putere navală, pierderea Ciprului s-a dovedit a fi o lovitură mai grea decât cea pe care au primit-o turcii la Lepanto şi în curând s-a întors la politica de colaborare economică cu musulmanii. Pentru spanioli principalul obiectiv a fost cucerirea Africii de Nord şi nu un atac asupra provinciilor centrale ale Imperiului Otoman.

Papa Pius V, iniţiatorul alianţei, a murit în 1572, iar semnarea păcii dintre Veneţia şi Imperiul Otoman din 1573 a marca desfiinţarea Ligii Sfinte.

De asemenea, pentru otomani probleme mai importante apăreau în Persia şi Caucaz şi au trebuit să renunţe la acţiunile din Mediterană, coordonate cu cele ale francezilor, care au dominat mijlocul secolului XVI.

Refacerea flotei otomane

Imediat după distrugerea flotei, marele vizir Mehmet Sokollu a pornit o amplă campanie de întărire a fortificaţiilor marine şi de construcţie a galerelor. În doar şase luni au fost construite aproximativ 250 nave. Mai dificilă a fost însă înlocuirea marinarilor şi arcaşilor experimentaţi care echipau aceste nave. Spre deosebire de europeni care utilizau din ce în ce mai mult armele de foc, arma principală a otomanilor a rămas arcul compozit. După această înfrângere arcaşii au fost înlocuiţi cu archebuzieri şi muschetari, a căror instruire dura mult mai puţin decât cea a arcaşilor.

Beneficiind de o flotă nouă şi mai bine înarmată, în 1574 otomanii au recucerit portul Tunis, care fusese ocupat de Juan de Austria cu un an în urmă. De asemenea în 1576 este ocupat oraşul Fez din Maroc, Imperiul Otoman atingând apogeul stăpânirii în Magreb şi punând capăt expansiunii spaniole din Africa de Nord.

Cu toate acestea, otomanii nu s-au mai angajat în bătălii mari, decisive, iar după 1580 flota a fost lăsată să putrezească în Cornul de Aur. Supremaţia otomană în Mediterană luase sfârşit, dar a venit în momentul în care europenii îşi îndreptau atenţia mai mult spre America şi Oceanul Indian.

Anii ce au urmat au adus elemente conservatoare în societata otomană, care a întors spatele inovaţiilor şi tehnologiilor europene. Îmbătrânitele galere cu vâsle nu puteau face corăbiilor cu putere mare de foc a europenilor.

Ultima mare bătălie a galerelor cu vâsle

Momentul Lepanto a fost cântecul de lebădă al galerelor acţionate de vâslaşi. Aceştia erau de obicei sclavi sau condamnaţi care nu trebuiau să fie plătiţi, dar nici înarmaţi. Înarmarea vâslaşilor era esenţială în condiţiile în care soldaţii regulaţi îngreunau galerele şi le afectau mobilitatea.

Practic doar veneţienii angajau oameni liberi pentru a vâsli, însă cea mai mare contribuţie la flota creştină (208 nave) a avut-o chiar Serenessima Republică (115). Pentru turci, folosirea robilor şi mai ales a celor creştini s-a dovedit a fi una fatală:aproximativ 10, 000 de vâslaşi s-au întors împotriva otomanilor, contribuind la înfrâgere.

Noile corăbii ce se bazau pe forţa vântului s-au dovedit a fi mai eficiente, fiind mai uşor de manevrat, putând transporta mai multe tunuri şi mai mulţi soldaţi.