Cât de brutală a fost Inchiziţia Spaniolă?

De la începuturile sale până în prezent, criticii instituţiei Inchiziţiei au caracterizat-o drept omnipotentă şi opresivă până la extrem, asociată cu un număr impresionant de execuţii. Din anii ’50 însă s-a adoptat o atitudine revizionistă faţă de clasica imagine infernală a Inchiziţiei, o analiză mai nepărtinitoare arătând că instituţia avea mai puţină putere decât altele.

Conversii forţate, torturi fără seamăn, orori de neimaginat, execuţii înspăimântătoare – cam aceasta era şi este în continuare imaginea generală când pomenim Inchiziţia. Protestanţii au înflorit însă mult realitatea pentru a căpăta un avantaj în timpul conflictelor cu catolicii din secolul al XVI-lea. În 1572, 1200 de protestanţi olandezi sunt măcelăriţi de trupele cattolice spaniole. În 1588 Filip al II-lea trimite Invincibila Armada asupra Angliei. Pentru a câştiga aderenţi protestanţii atrăgeau mereu atenţia asupra reuşitelor terifiante ale instituţiei căreia oricine îi putea cădea victimă.

A fi împotriva inchiziţiei însemna a fi împotriva papei şi regelui Spaniei. La 1820, când Spania plănuieşte recuperarea fostelor sale colonii, istoricii anglofoni insistă tot pe regimul terorii şi intoleranţa religiei catolice care a distrus mii de vieţi. Învăţaţii evrei insistă şi ei asupra aceleiaşi imagini oribile şi a unui plan de exterminare a tot ce contravenea ideologiei teologice şi politice a Inchiziţiei. Desigur, adevăr în toate acestea există. Inchiziţia era un organism persecutor, acuzatul nu era informat exact cu privire la natura ofensei, era torturat prin varii metode şi ars pe rug dacă tortura nu avea efect şi uneori chiar dacă avea.

Dar ceea ce lipseşte din critica oponenţilor o reprezintă acţiunea altor tribunale poate chiar mai brutale sau sadice decât Inchiziţia. Această instituţie nu era unicat la începuturile Europei moderne, când indivizii erau persecutaţi din cauza credinţelor religioase tot timpul. Lordul Burghley de exemplu justifica tortura catolicilor pentru că refuzau să se autoincrimineze. În vreme ce Inchiziţia spaniolă a condamnat la moarte în jur de 100 de oameni în perioada 1559-1566, perioadă invocată ca printre cele mai sângeroase, autorităţile engleze sub Regina Ana au executatde trei ori mai mulţi eretici, iar cele olandeze de zece ori mai mulţi. Rapoartele inchiziţionale nuanţează părerile opozanţilor.

Nu întotdeauna tribunalul confisca averea inculpatului. Lucrarea “Medieval Iberia:Readings from Christian, Muslim and Jewish (ed. Olivia Constable) prezintă mai multe cazuri în care inculpatului nu I se confisca proprietatea şi scăpa doar cu o amendă. Totodată, acuzatul avea uneori ocazia să se apere aducând martori care să-I probeze inocenţa. Rapoartele prezentate de Sara Tilghman în “Mad for God” oferă de asemenea o viziune nuanţată. De fapt, instituţia intervenea mult mai rar decât se credea în viata cotidiană. Adesea inchizitorii rămâneau ore în şir în birouri examinând cazuri nerezolvate, mai degrabă decât să dea buzna în casele oamenilor şi să-i asalteze cu acuzaţii. De pildă la tribunalul din Cuenca se aresta cam un eretic la şase luni şi rareori era executat, preferându-se pedepse cu incarcerarea (şi nu pe perioade lungi) sau internarea în azil de nebuni dacă inculpatul persista în credinţa eronată.

Înainte de atitudinea revizionistă cu privire la instituţie, istorici precum Cecil Roth sau Henry Charles Lea insistau asupra legendei unuei organizaţii monolitice nemiloase care teroriza complet umanitatea. Sunt desigur cazuri în rapoartele inchizitorii când inculpatul sfârşeşte ars pe rug sau deposedat de avere, dar în la fel de multe cazuri pedepsele erau infime. Dacă ne axăm doar pe execuţii ne facem o impresie lacunară despre Inchiziţia care nu a fost de fapt responsabilă de toate persecuţiile religioase din epocă. Nu neagă nimeni politica de discriminare şi metodele de intimidare ale acesteia, dar faptele au fost mult amplificate pentru a da conferi mult mai multă putere instituţiie decât era cazul.

Inchizitorii prezentaţi în literatură drept monştrii însetaţi de sânge achitau prizonierii mai des decât îi condamnau la moarte. Manualele Inchiziţiei permiteau folosirea torturii, dar asta nu înseamnă că ea era aplicată constant şi sistematic. Trebuie să facem diferenta între nişte situaţii prescriptive şi practicarea lor sistematică. Cercetătorii care s-au ocupat de problemă au descoperit că inchizitorii spanioli se foloseau mult mai rar de procedeele infernale invocate în literatură, ba mai mult, în secolul al XVII-lea unii dintre judecători renunţă complet la ele. La tribunalul din Valencia, între anii 1566-1609, dintre 3075 de acuzaţi numai 2 sunt arşi pe rug, ceilalţi fiind biciuiţi sau amendaţi. Alte statistici care analizează acţiunile a 19 tribunale în perioada 1540-1700 conchid că aproximativ 2% dintre acuzaţi au fost executaţi.

În plus, inchizitorii nici nu erau foarte numeroşi. Fiecare regiune aveau cam 2-3 inchizitori, alături de câţiva funcţionari subordonaţi. Devci pentru peninsula Iberică avem cam 30-40 de inchizitori. Un număr destul de mic pentru a instaura regimul terorii. Alt mit care tot circula, acela al oficialilor învăluiţi de mantia inviolabilităţii, este demontat de faptul că fără mărturiile şi susţinerea comunităţilor, acţiunile Inchiziţiei nu aveau niciun rezultat. Este vorba deci şi de o fervoare generală care facilita iniţiativele tribunalului inchizitor. Şi fiecare comunitate avea interese diferite. În vreme ce majoritatea locuitorilor din Toledo susţinea prezenţa inchizitorilor şi era dornică să-şi denunţe adversarii politici, în Catalonia judecătorii erau slab toleraţi şi nu rareori aruncaţi după gratii. În bună parte, comunităţile nu erau însă împotriva Inchiziţiei, poate pentru că intruziunea în viaţa personală nu era atât de mare precum se credea. Uneori Inchiziţia se pare că a fost chiar conciliantă, dacă ne referim la tribunalul din Valencia care îi proteja pe evreii care se converteau la creştinism sau la protestele unora dintre inchizitori precum Juan Roco Campofrio împotriva discriminării rasiale.

Prin urmare, natura Inchiziţiei Spaniole este unul dintre multele exemple de manevrare a istoriei în funcţie de interesele politice. Desigur că instituţia nu a fost arhetip al justiţiei. Dar nici nu a fost răul încarnat pe pământ. Criticii acesteia i-au amplificat mult aspectele negative pentru a discredita Spania şi catolicismul. Inchiziţia nu a fost mereu invincibilă şi exagerată în intoleranţă. Există o distanţă între ideologia instituţiei, care într-adevăr promovează anihilarea devierilor de la credinţă, şi practica concretă, care se baza mai mult pe amenzi şi incarcerare decât pe tortura sistematică şi execuţia la cea mai mică suspiciune.

Mai degrabă decât o instituţie omnipotentă care teroriza, poate că ar fi mai corect să considerăm Inchiziţia o versiune instituţionalizată a prejudecăţilor comune din societatea spaniolă, răsărită din aceeaşi societate care îi împărtăşea sau respingea valorile. Inchizitorii când exploatau mentalităţile sociale trimiţându-I în mizerie pe unii, când mai moderau atitudinile extreme. Mai mult decât să folosim instituţia pentru a condamna politicile spaniole, ar trebui să o înţelegem în termenii unui model care a formalizat fricile şi prejudecăţile cetăţenilor. Cum a ajuns Spania de la o societate cosmopolită în care coexistau creştini, musulmani şi evrei la una care prefera intoleranţa? De ce a devenit credinţa o crimă? Cu aceste întrebări în minte ar trebui privită Inchiziţia ca fenomen al bigotismului instituţionalizat.

Bibliografie:

H. Kamen, The Spanish Inquisition:A Historical Revision, New Haven, 1997;

C. Roth, The Spanish Inquisition, New York, 1968;

R. Kagan (ed.), Inquisitional Inquiries:Brief Lives of Secret Jews and Other Heretics, Baltimore, 2004;

O. Remie Constable (ed.), Medieval Iberia:Readings from Christian, Muslim and Jewish Sources, Philadelphia, 1997;

S. Tilghman, Mad for God:Bartolome Sanchez, The Secret Messiah of Cardenete, Charleston, 2001.