Castelul uitat al lui Mihai Viteazul

La începutul anului 1601, Mihai Viteazul a devenit stăpânitorul ereditar al castelului Kinsberg (Kynsburg, Kinspurg, Künigsberg), numit astăzi Zamek Grodno, situat în localitatea Zagórze Śląskie din Silezia (Polonia). Cu toate că momentul stăpânirii lui Mihai Viteazul nu este ignorat de promotorii turistici şi de responsabilii castelului, acesta este, în continuare, aproape necunoscut publicului român.

Castelul Kinsberg, denumit astăzi Zamek Grodno (foto jos), este una dintre cele mai pitoreşti reşedinţe fortificate din Silezia Superioară, o regiune care nu duce lipsă de castele.

Situat pe o înălţime de 450 de metri deasupra văii Bystrica Świdnicka (numită, în trecut, Kynau), în localitatea Zagórze Śląskie, înconjurat de o pădure de pini care are astăzi o suprafaţă de peste 19 hectare, castelul are origini aproape legendare.

Prima sa atestare documentară datează din anul 1315, perioadă în care castelul Kinsberg era o fortificaţie de graniţă, ridicată la hotarul Sileziei cu Boemia. În timpul domniei lui Carol al IV-lea de Luxembrug, Silezia trece, odată cu castelul, în stăpânirea Coroanei Boemiei şi a Sfântului Imperiu, iar castelul îşi pierde vechiul rol de cetate de graniţă. Împăraţii germani îl vor dona, succesiv, diferitor credincioşi de-ai lor, dintre care unii, aventurieri lipsiţi de scrupule, vor contribui la sporirea faimei sale. Aşa cum au stat lucrurile în secolul al XV-lea, în perioada în care domeniul a fost stăpânit de Georg Mühlheim, faimos cavaler-tâlhar al epocii, sau de Hermann de Czettritz, adept al „ereziei” husite, care a transformat castelul într-un refugiu pentru proscrişii vremii sale.

În 1545, împăratul Ferdinand I de Habsburg a donat castelul familiei de Logau, ai cărei membri l-au reconstruit în stil renascentist. La sfârşitul secolului al XVI-lea, văduva lui Georg von Logau, înglodată în datorii, este însă nevoită să renunţe la castel, pe care îl cedează creditorilor săi. Este momentul în care castelul este promis de împăratul Rudolf al II-lea unui nou erou al Imperiului şi al Creştinătăţii:Mihai, principele Valahiei. Castelul Kinsberg devine, astfel, o parte integrantă a marii istorii a lui Mihai Viteazul. Potrivit unei mărturisiri mai târzii a împăratului Rudolf al II-lea, intenţia de a-i dona castelul lui Mihai a apărut încă din vara anului 1598, când Sigismund Báthory a părăsit pe ascuns ducatele Oppeln şi Ratibor şi s-a reîntors în Ardeal, fiind proclamat din nou principe. Mai mult decât atât, în primăvara anului următor Sigismund a cedat tronul princiar vărului său, cardinalul Andrei Báthory, făcând astfel jocurile Poloniei şi Turciei şi dând o grea lovitură intereselor imperiale în zonă şi războiului Ligii Sfinte.

Astfel, primăvara anului 1599 este momentul în care Rudolf al II-lea le propune solilor lui Mihai, Balogh şi Marco Dobrovnic (Raguzanul), aflaţi la Praga, donarea castelului din Silezia în schimbul implicării directe a voievodului în înlăturarea lui Andrei Báthory. Scrisoarea lui Rudolf către Mihai este datată în 8 aprilie 1599. Prin aceasta, împăratul îl asigură oficial pe Mihai de intenţia sa fermă de a-i dona castelul Künigsperg, aflat în Silezia (castrum Künigsperg, in Silesia situm), împreună cu ţinutul său şi cu jurisdicţia acestuia, ca adăpost pentru el şi pentru familia sa.

Demersurile care au dus, în cele din urmă, la intrarea castelului în posesia lui Mihai au fost însă îndelungate şi anevoioase, atât datorită situaţiei politice din Transilvania, cât şi din cauza faptului că, în statele imperiale, existau legi şi proceduri care trebuiau respectate, şi peste care nici măcar împăratul nu putea trece cu uşurinţă.

La începutul anului 1600, într-un moment în care Mihai îl învinsese pe Andrei Báthory şi devenise stăpânitorul Ardealului, castelul nu putea fi încă donat, cu toate că Rudolf îşi dorea amarnic acest lucru, pentru a se asigura de credinţa Voievodului. Camera Sileziei nu reuşise încă să recupereze castelul de la creditorii baronesei von Logau, care aşteptau încă să primească din partea fiscului imperial suma de 27.000 de taleri, reprezentând contravaloarea lucrărilor de extindere a castelului efectuate de familia Logau. Mai mult decât atât, donarea castelului, deşi dorită de împărat, trebuia să fie acceptată şi de Dieta Sileziei, iar această acceptare era departe de a fi o simplă formalitate. Nobilii silezieni nu erau, din principiu, prea încântaţi să primească în mijlocul lor diferiţi favoriţi ai curţii imperiale, şi îşi doreau, în orice caz, ca viitorul senior de la Kinsburg să se prezinte el însuşi la punerea în posesie şi să presteze, în faţa Ordinelor Sileziei, jurământul obligatoriu care trebuia depus de toţi nobilii silezieni posesori de domenii. În plus, în 12 februarie 1600, Camera Sileziei comunica curţii imperiale un alt motiv pentru care punerea în posesie a lui Mihai trebuia amânată:castelul era nelocuit de mai mulţi ani, fiind complet lipsit de mobilier, veselă, alimente şi băuturi. Onoarea Sileziei şi a Curţii Imperiale nu permitea, fără îndoială, ca Principele Mihai să fie pus în posesia unor ziduri goale.

În 23 februarie 1600, Camera Sileziei reuşeşte să identifice o soluţie pentru problema financiară:datoria către creditorii familiei von Logau putea fi plătită, dacă Majestatea Sa Imperială era de acord, din veniturile ducatului Oppeln, care fusese părăsit, după cum ştim, de fugarul Sigismund. Intenţia împăratului fiind în continuare fermă, Camera Sileziei solicită şi un ajutor de 1.000 de taleri pentru mobilarea şi înzestrarea castelului.

În 16-17 martie 1600, Rudolf al II-lea se adresează cancelarului şi camerei Sileziei, aprobând toate aranjamentele financiare propuse de aceştia, făcând un istoric al întregii chestiuni a donaţiei şi a meritelor viteazului voievod şi reafirmând hotărârea sa de a susţine intrarea cât mai grabnică a castelului Kinsberg în posesia lui Mihai. Răspunsul Camerei Sileziei la lungile scrisori imperiale, redactat pe 19 martie, este sec şi aproape telegrafic:din păcate, Dieta Sileziei nu va binevoi să se întrunească decât după Rusalii (care cădeau, în 1600, pe data de 21 mai), când va lua în discuţie întreaga chestiune. În aşteptarea sesiunii Dietei, Cancelaria Imperială redactează, la mijlocul lui aprilie, actul de donaţie, iar Camera Sileziei reuşeşte, la începutul lunii mai, să recupereze castelul de la creditori, după achitarea sumelor datorate acestora.

Cu toate acestea, datorită evenimentelor tumultuoase din vara şi toamna anului 1600, castelul Kinsberg a intrat în posesia lui Mihai abia la începutul anului 1601, în perioada refugiului său la Curtea Imperială. La 15 februarie 1601, Rudolf al II-lea îi acordă lui Mihai, în mod oficial, dreptul de stăpânire ereditară asupra castelului, care, după aprecierea ambasadorului Spaniei, Don Gullien de San Clemente, avea o valoare de 20.000 de scuzi.

La 26 martie 1601, o relatare a ambasadorului Veneţiei arată că Mihai avea intenţia de a merge să îşi viziteze baronia din Silezia. Mai mult chiar, el pare să fi fost dispus să cumpere şi un castel în Moravia, contra sumei de 100.000 de taleri. Într-adevăr, la 28 martie, împăratul comunica Camerei Sileziei că Mihai va veni în persoană, în cel mai scurt timp, pentru a lua în stăpânire domeniul Kinsburg şi pentru a îndeplini toate procedurile care urmau să îl transforme într-un nobil cu drepturi depline al Sileziei şi al Sfântului Imperiu. Această vizită a lui Mihai la castelul său din Silezia nu a mai avut însă loc niciodată. Situaţia militară de la hotarele Transilvaniei se precipitase, iar Mihai a fost obligat să se îndrepte de urgenţă spre Caşovia (Kosice), pentru a se împăca cu Basta şi pentru a pregăti, împreună cu acesta, campania împotriva lui Sigismund Báthory. Mihai s-a văzut nevoit, în această, situaţie, să desemneze un reprezentant al său pentru a lua în posesie castelul silezian. Îl va găsi în persoana milanezului Carlo Magno, un prieten apropiat al său şi un diplomat imperial de carieră, bun cunoscător al uzanţelor şi procedurilor care trebuiau îndeplinite. Procura lui Mihai pentru Carlo Magno este redactată pe 4 aprilie 1601, ultima zi pe care Mihai o mai petrece la curtea imperială, înainte de a porni spre Transilvania.

Carlo Magno, venit nu se ştie de unde, a intrat în posesia procurii pe 6 aprilie, şi a pornit fără întârziere spre Kinsburg. El era înarmat şi cu o împuternicire semnată de Rudolf al II-lea însuşi, prin care împăratul le poruncea silezienilor să se supună şi să îndeplinească toate cele necesare punerii în posesie. Trebuie să mai spunem, de asemenea, că toate cheltuielile de preluare a castelului, suportate de Carlo Magno din propria sa pungă (şi decontate, ulterior, de Mihai şi, după moartea acestuia, de împăratul Rudolf) s-au ridicat la suma, deloc modestă, de 1.051 de florini şi 40 de creiţari. Suma includea, cu siguranţă, diverse taxe care trebuiau achitate şi, de asemenea, obişnuitul ospăţ pe care Mihai, prin intermediul lui Carlo Magno, l-a acordat nobililor silezieni, categorie din care, din acel moment, făcea şi el parte.

Carlo Magno a preluat, aşadar, castelul, pe care l-a încredinţat, la rândul său, administratorilor desemnaţi de Mihai:Dionisie Ralli Paleolog, mitropolit de Târnovo şi, în 1600, mitropolit al Moldovei şi căpitanul Lucian Pernica, care fusese, în 1599-1600, comandantul cetăţii Deva. Aceştia, împreună cu alţi câţiva slujitori ai lui Mihai, au administrat domeniul până în octombrie 1601. Puţinele date legate de această administrare sunt destul de controversate. Se spune că una dintre primele iniţiative ale mitropolitului după instalarea sa la Kinsburg ar fi fost înfiinţarea unei berării (atelier de producere a berii);lucru perfect normal în condiţiile unei epoci în care consumul apei era evitat, datorită temerii îndreptăţite legate de transmiterea unor epidemii. Pe de altă parte, documentele afirmă că slujitorii voievodului ar fi dat iama în pădurile din jurul castelului, devastându-le într-o manieră care a provocat furia locuitorilor din zonă. În noiembrie 1601, la mai bine de două luni după asasinarea voievodului, Rudolf al II-lea a preluat din nou domeniul în administrarea imperială, sub pretextul datoriilor neachitate ale voievodului, refuzând să îl lase în stăpânirea soţiei şi fiului lui Mihai. Împăratul a poruncit însă să fie achitate, din veniturile castelului, sumele cuvenite mitropolitului Dionisie Ralli şi căpitanului Lucian Pernica, ţinându-se însă seama şi de plângerile Camerei Sileziei legate de devastarea pădurilor domeniului de către slujitorii lui Mihai. În 1602, domeniul Kinsberg a fost cumpărat, contra sumei de 50.000 de taleri, de un anume Johann Bernhardt Funfkircher, un paşnic consilier al camerei aulice imperiale.

În 1603, acesta este reprezentat într-o gravură realizată de Egidius Sadeler, faimosul portretist al lui Mihai, purtând o cuirasă epatantă, împreună cu titlurile de baron de Stanaprun şi Kinsperg (Kinsburg). Gravura a ajuns mai târziu să facă parte din colecţia lui Ludovic Filip de Orleans, rege al Franţei între 1830 şi 1848, fiind păstrată astăzi în colecţiile castelului Versailles. Peste alţi câţiva ani, în 1607, castelul a ajuns, printr-o interesantă coincidenţă a istoriei, în posesia unui personaj dintr-o familie bine cunoscută nouă:contele Johann Georg de Hohenzollern-Sigmaringen. Familie ai cărei urmaşi îndepărtaţi, avându-l ca model pe Mihai, vor realiza, trei secole mai târziu, România Mare.

Sursa:www.adevarul.ro