Căsătoriile regale medievale: între iubire și diplomație

Ar trebui ca un monarh (sau, după caz, moștenitorul tronului) să fie liber să se căsătorească cu cine vrea? În zilele noastre, majoritatea oamenilor ar răspunde fără ezitare cu „da”. Însă în trecut lucrurile nu stăteau deloc așa... Eric Ives de la Univ. din Birmingham, via HistoryToday, ne prezintă cazurile celor doi monarhi englezi medievali care au ignorat regulile alegându-și soțiile din dragoste, și nu din motive politice.

În Marea Britanie, monarhii și moștenitorii tronului nu au avut niciodată libertatea de alegere în privința soțiilor. Cu exccepția membrilor familiei regale de azi (regina Elisabeta, prințul Charles și, mai nou, prințul William), de la Cucerirea Normandă din 1066, doar doi monarhi și-au ales personal soțiile:este vorba de Edward al IV-lea (care a domnit între 1461 și 1483) și nepotul său, Henric al VIII-lea (1509-1547). Regula era că, înainte de toate, contează interesele statului și că acestea trebuie să stea la baza căsătoriilor regale;în acest context, era de la sine înțeles, că monarhii puteau, dacă era necesar, să-și satisfacă nevoile sentimentale în afara căsătoriei.

Alegerea unui partener pentru un monarh se făcea în funcție de trei principii. Mai întâi, prestigiul internațional:monarhul trebuia să-și aleagă o soție de același statut. În al doilea rând, căsătoria regală era un instrument diplomatic valoros și trebuia folosit ca atare:căsătoriile erau gândite în așa fel încât să întărască alianțe. În ultimul rând, soția trebuia să fie de origine străină, căci a te căsători cu cineva din regat putea perturba balanța politicii interne. Edward și Henric au ignorat însă această regulă, și-au ales soții englezoaice și au renunțat la negocierile diplomatice privind găsirea unei soții din altă țară.

Căsătoria secretă a lui Edward al IV-lea

Povestea căsătoriei lui Edward e următoarea:suntem în 1464, în timpul Războiului Rozelor;regele de 24 de ani s-a oprit la Stony Stratford, când era în drum spre nordul țării. Într-una din zile, s-a căsătorit în secret cu Elizabeth Grey, frumoasa (dar săraca) văduvă a unui cavaler ucis în luptă cu trei ani înainte. Căsătoria a fost consumată imediat, iar apoi regele s-a întors la oamenii săi;el a mai petrecut acolo trei zile, timp în care s-a întâlnit zilnic, în secret, cu soția sa. Edward și-a ținut secretă căsătoria cinci luni, timp în care, contele de Warwick continua discuțiile referitoare la posibilitatea încheierii unei căsătorii în Franța.

Henric al VIII-lea și soțiile sale

Căsătoria lui Henric al VIII-lea cu prima lui soție, Caterina de Aragon, a fost o hotărâre diplomatică. După ce regele a divorțat, cardinalul Wolsey i-a propus o soție franceză. În schimb, Henric era deja decis să se căsătorească cu Anne Boleyn. Opt ani mai târziu, Anne a fost înlocuită cu Jane Seymour. Următoarea căsătorie, cu Anne de Cleves, a fost iarăși o decizie diplomatică, dar soțiile nr. 5 și nr. 6, Katherine Howard și Katherine Parr, au fost alese tot de rege.

Această implicare personală a regilor în alegerea soțiilor a fost ceva cu totul nou. Până la Edward, și apoi din nou după Henric al VIII-lea, monarhii își cunoșteau viitoarea soție numai după ce căsătoria fusese deja aranjată. De asemenea, monarhul era practic obligat să accepte căsătoria chiar dacă nu era mulțumit de alegerea făcută mai mult de consilierii săi;odată ce viitoarea soție ajungea în Anglia, era prea târziu pentru anularea înțelegerii fără a risca crearea unui incident diplomatic grav.

În gândirea modernă, angajamentul emoțional într-o căsătorie regale e considerat a fi un avantaj, o dovadă că legătura va fi durabilă. În trecut însă, sentimentele nu însemnau prea mult. O alegere bazată pe pasiune nu avea prea multe avantaje. Spre exemplu, în 1470, Margareta de Anjou s-a putut baza pe vărul ei, Ludovic al XI-lea al Franței, pentru a-l repune pe soțul ei, Henric al VI-lea, pe tronul englez. În acest caz, Henric și-a recâștigat tronul datorită legăturilor soției sale cu un monarh străin. În schimb, Elizabeth, soția lui Edward al IV-lea, nu avea unde să caute ajutor atunci când, la moartea regelui, rudele ei au fost arestate, iar singurul ei fiu a fost răpid de unchiul său. Șaizeci de ani mai târziu, Caterina de Aragon a luptat pentru poziția ei și a fiicei sale prin legăturile sale cu Habsburgii. Anne Boleyn, în schimb, nu avea asemenea legături, prin care să-și apere statutul și, în ultimă instanță, viața.

Odată cu moartea lui Henric al VIII-lea s-a sfârșit și experimentul soțiilor alese din dragoste. Aventurile sentimentale ale lui Henric au ridicat patru englezoaice la rangul de regină, ceva nemaiîntâlnit, dar două dintre ele au sfârșit la eșafod. Așadar, o prințesă de origine străină, căsătorită cu un monarh printr-o înțelegere diplomatică, putea avea măcar siguranța că va muri de cauze naturale, și nu decapitată.

Eric Ives, Marrying for Love:The Experience of Edward IV and Henry VIII, în „History Today”, vol. 50, nr.12, 2000