Cartea neagră a comunismului scrisă pentru Ceauşescu
Excluderea lui Alexandru Drăghici din partid a fost precedată de şedinţe critice şi statistici. Demonstrând abuzurile din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu a curăţat terenul pentru instalarea lui în istoria partidului.
În analiza „primăverii de la Praga” s-a vorbit prea puţin despre efectele condamnării crimelor stalinismului. La vârfurile Partidului Comunist Cehoslovac (PCC) se cerea adevărul despre execuţia celor 280 de cominternişti după procesele trucate din anii ’50. În vreme ce Antonín Novotný, liderul PCC în 1953, se afla la putere, Gustav Husák (preşedintele Cehoslovaciei în 1968) ispăşise nouă ani de închisoare. Pe acest fond, la începutul anului 1968, Novotný a fost înlocuit cu Alexander Dubček.Aceste mişcări n-aveau cum scăpa observaţiei liderilor comunişti din Bucureşti.
Tatonări preliminare
Cu disensiunile şi interpretările derivate din procesele staliniste postbelice, abuzurile luptei de clasă şi cultului personalităţii, Ceauşescu fusese într-una la curent. Curând după luarea puterii se pronunţase, în cercurile înalte ale partidului, pentru condamnarea publică a predecesorului sub acuzaţia de cult al personalităţii. Testa astfel reacţiile veteranilor Ion Gheorghe Maurer şi Emil Bodnăraş, după cum i s-a părut martorului Paul Niculescu-Mizil („O istorie trăită”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997). Dac-a văzut că niciunul dintre cei doi nu este de acord, a renunţat, temporar, la idee. Oricât s-ar fi grăbit cu proiectul scrierii unei istorii a partidului, îl vor fi sfătuit aceştia, trebuia încă ţinut seama de concluziile Plenarei Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român din 30 noiembrie-5 decembrie 1961. Căci pregătirea şi regizarea evenimentelor interne de partid intraseră, ca totdeauna, în sarcinile secretarului cu organizatoricul.
Omagiu lui Dej
Iar Ceauşescu enunţase atunci, în aplauzele participanţilor, alegaţii ca acestea:„Mulţi se întreabă acum, zicând:«Dar de la voi nu aveţi de reabilitat pe nimeni?» Nu avem de reabilitat, ce să facem. N-avem pentru că nu am luat măsuri, nu ne-am lăsat învinşi de acest lucru, pentru că în partidul nostru prim-secretar am avut pe Gheorghiu-Dej care, cu toate greutăţile, a ştiut să strângă în jurul lui activul şi să împiedice această politică duşmănoasă. Pentru aceasta partidul nostru, Comitetul Central, trebuie să-i fie recunoscător tovarăşului Gheorghiu-Dej”. Se hazardase, încă, să combată învăţăturile Congresului al XXII-lea al PCUS (17-31 octombrie 1961) de unde s-au inspirat cu scenariul mega-producţiei bucureştene. În partid trebuie „cultivată” dragostea pentru conducători, recomandase Ceauşescu, nominalizându-l pe Dej ca meritând-o din plin.
Victimele Securităţii
Discuţiile din conducerea partidului, începute în vara lui 1967, s-au soldat şi cu statistici ale Consiliului Securităţii Statului (CSS) privind victimele Securităţii Poporului din 1950 până-n 1968, întocmite pentru Ceauşescu. Ca şi cum instituţia creată de Ceauşescu n-ar fi avut legătură cu vechile organe, documentele apar ca o veritabilă carte neagră a comunismului. Într-un prim document, datat aprilie 1968, s-a menţionat cifra de 91.333 arestaţi politici în acea perioadă. Cu valori maxime în 1952 (24.826 arestaţi) şi 1951 (19.236 arestaţi). Reiese însă din el şi că în ultimii doi ani ai regimului Dej s-au operat mai puţine arestări pe considerente politice (223 în 1963 şi 240 în 1964) decât în primii doi ani de putere ai lui Ceauşescu (294 în 1966 şi 312 în 1967). Din totalul perioadei 1950-martie 1968, peste 70.000 de români au fost trimişi în justiţie şi condamnaţi. Dar 16.942 au fost puşi în libertate din anchetă sau achitaţi în justiţie ca nevinovaţi. Alţi 25.740 de cetăţeni au suferit „internări administrative” în anii 1950-1954 şi 1958-1963. Vârful acestui gen de represiune a fost atins în 1952 (11.913 persoane), iar minimul s-a înregistrat în 1963 (18 persoane). Pentru 60.000 de oameni s-a decis pedeapsa la domiciliu obligatoriu. Dintre aceştia, sunt menţionaţi circa 44.000 ca „dislocaţi” din zona de frontieră cu Iugoslavia, în 1951.
Diferenţe de perspectivă
În primăvara lui 1968, din birourile CSS lucrurile se vedeau altfel decât în urmă cu numai un cincinal. „Restricţiile domiciliare” din 1949 suportate de „cca 3.000 moşieri” erau taxate acum ca „ilegale” deoarece nu se concepuseră încă actele normative. Şi „internările administrative” fuseseră ilegale în majoritatea cazurilor, fapt dovedit la desfiinţarea „unităţilor de muncă” din 1954. Din 20.477 de deţinuţi eliberaţi atunci din coloniile şi lagărele de muncă, doar 509 au fost trimişi în judecată, celorlalţi fiindu-le clasate dosarele.În mod neobişnuit şi fără explicaţii scrise, aceeaşi instituţie a întocmit, în aceeaşi lună, o „notă” cu cifre deosebite. De la cei 70.000 de arestaţi şi condamnaţi în perioada 1950-1968, efectivele au scăzut la 31.505 persoane. 85% dintre acestea sub acuzaţia de „uneltire contra ordinii sociale” (taxată acum ca abuz) şi doar 15% ca făcând parte din grupuri organizate şi bande teroriste (reprezentând, adică, o reală infracţiune). În categoria acestor din urmă, ponderea o deţin legionarii.
Şapte milioane de suspecţi
În 1961 însă, acuzându-i pe „deviatorii de dreapta” însuşi Ceauşescu vorbise de 89.000 ţărani arestaţi în perioada 1950-1952, din care 37.000 mijlocaşi şi 7.000 săraci. Şi tocmai Alexandru Drăghici jucase atunci rolul ministrului de Interne justiţiar care-a eliberat şi repus în drepturi 34.000 de nevinovaţi. În primăvara anului 1968 însă, printre multele învinuiri aduse lui Drăghici era şi aceea că, în 1965, Securitatea ţinea în evidenţe, ca suspecţi, 7 milioane de români.Din documentele aflate la dispoziţie şi mărturiile foştilor demnitari se înţelege că nici primul, nici al doilea bilanţ al victimelor Securităţii n-a fost pus în discuţia conducerii partidului. După 1968, de altfel, nu s-au mai analizat niciodată activităţilor Internelor şi Armatei, Ceauşescu asumându-şi puterea deplină de control şi decizie asupra acestor sectoare.
Culisele reabilitării lui Pătrăşcanu
În dezbaterile din vara anului 1967-toamna anului 1968, chestiunea reabilitării s-a pus exclusiv pentru comunişti. Dintru-început Ceauşescu hotărâse că partidul „nu-şi va pune poalele în cap”. Astfel că, sub eticheta de victime ale luptei pentru putere, doar Ştefan Foriş (secretar general al PCR între 1940 şi 1944, ucis de comunişti în 1946) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (lider comunist, ministru al Justiţiei în perioada 1944-1948, executat în 1954) au fost reabilitaţi public. S-a decis şi că nu mai pot fi traşi la răspundere anchetatorii, judecătorii şi procurorii din toate procesele incriminate. Căci faptele lor penale au fost prescrise prin depăşirea termenelor legale în care ar fi putut fi urmăriţi şi judecaţi. „Ispăşirea” lor consta în a-i pune în discuţia organizaţiile de bază unde sancţiune supremă putea fi excluderea din partid.
Maşinaţii secrete
În ceea ce priveşte mecanismele interioare reiese că Nicolae Ceauşescu acţionase mai de demult prin Vasile Patilineţ, secretarul responsabil în CC cu „probleme speciale”. El i s-a adresat, în primăvara lui 1966, subalternului său direct, colonelul Grigore Răduică. În cel mai strict secret, aşa cum i se ordonase, Răduică a constituit un colectiv din adjuncţii secţiilor de control ale CC asupra justiţiei, procuraturii şi Ministerului Afacerilor Interne. Le-a interzis să-şi informeze superiorii despre misiunea, pe termen nelimitat, de cercetare a cazului Pătrăşcanu (Lavinia Betea, „Lucreţiu Pătrăşcanu, moartea unui lider comunist”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011).Abia în toamna lui 1967 a apărut şi comisia alcătuită din membrii CC:Gheorghe Stoica (şeful comisiei), Vasile Patilineţ, Ion Popescu-¬Puţuri, Nicolae Guină şi Ion Stănescu. L¬-au ataşat acestora şi pe Grigore Răduică, singurul documentat asupra cazului Pătrăşcanu din cercetările vechii comisii de investigaţie.În aprilie 1968, Patilineţ nu s-a sfiit să declare că primise sarcina elucidării cazului Pătrăşcanu din 1965. Şi că abia în decembrie 1967, Prezidiul Permanent al CC al PCR a decis formarea comisiei care studia deja de doi ani documentele anchetei.
Cu mult mai rău ca-n vremea burgheziei
După aceea, foştii anchetatori, judecători, procurori, ofiţeri cu funcţii de comandă din Securitate şi unii lideri comunişti au fost chemaţi în faţa comisiei de partid. Li s-au cerut declaraţii verbale şi scrise pentru stabilirea circumstanţelor morţii lui Foriş şi Pătrăşcanu şi torturilor suportate de foşti ilegalişti.Pe baza acestor declaraţii, Maurer a făcut următoarele aprecieri:„Părerea mea este că presiunile la care au fost supuşi oamenii aceştia de oameni care reprezentau acolo regimul nostru, depăşesc cu mult presiunile făcute pe vremea burgheziei asupra oamenilor noştri. Eu am pledat multe procese în acele timpuri, am stat de vorbă cu oameni pe care îi apăram, am stat de vorbă cu foarte mulţi tovarăşi care au avut de suferit în timpul închisorilor şi a anchetelor, nu pot să spun că aceştia nu au fost bătuţi, însă ceea ce s-a făcut cu oamenii aceştia pentru a-i determina să mărturisească aceste lucruri, este ceva care depăşeşte cu mult ceea ce am cunoscut eu şi sunt convins că o serie dintre noi care au trecut prin puşcărie îşi dau seama de aceasta”.
„Atitudine corespunzătoare”:Pamfil Şeicaru şi Harry Brauner
Fără dezbateri în conducerea partidului, Ceauşescu făcuse anterior reabilitări.În decembrie 1966, prin decret unic al Consiliului de Stat, a fost graţiat ziaristul Pamfil Şeicaru de condamnarea la moarte pronunţată, în contumacie, în 1945. Motivaţia menţiona prescrierea pedepsei cu moartea dar şi faptul că emigrantul avea „atitudine corespunzătoare şi desfăşoară în străinătate, prin scris, o activitate utilă ţării noastre”.Tot în 1966, folcloristul Harry Brauner călătorea în străinătate, pe cheltuia statului român, la expoziţiile celebrului său frate, pictorul suprarealist Victor Brauner.Pentru că, împreună cu Lena Constante, intrase în cercul soţilor Pătrăşcanu, întreţinând relaţii mai mult decât apropiate cu aceştia, Brauner ispăşise o condamnare de 12 ani de închisoare şi alţi doi de domiciliu forţat. Încrezător în Ceauşescu şi în spiritul unor vremuri noi, peste hotare, inocentul Brauner făcea regimului imense servicii de imagine.Într-o scrisoare trimisă Lenei Constante din străinătate, Harry Brauner relata asemenea discuţii cu personalităţi artistice mondiale:„Mulţi mi-au pus problema antisemitismului din ţară. Le-am răspuns:«Sunt evreu, trimis de statul meu să văd expoziţia fratelui meu, judecaţi şi dvs». Tuturor le-a produs satisfacţie răspunsul meu, toţi îşi pun încrederea în România şi desigur că argumentele mele sunt în favoarea simţămintelor lor. Sunt tare bucuros că pot influenţa cercurile cele mai închise şi mai însemnate până la urmă, în favoarea ţării mele”. (Irina Nicolau, Carmen Huluţă, „Surâsul lui Harry”, Ars Docendi, Bucureşti, 2010).
sursa:http://adevarul.ro/cultura/istorie/cartea-neagra-comunismului-scrisa-ceausescu-1_50ca14b0596d720091f8ebd5/index.html