Carol I și Elisabeta, primul cuplu suveran al României. „Iubirea este răsplătită cu iubire”
În lumea celor cu sânge albastru, dragostea era rareori prezentă. Legăturile, promisiunile se făceau de la începuturi: cei mici abia își alegeau jucăriile când părinții le alegeau deja sufletul pereche. În cele mai bune cazuri, se făceau liste de pretendenți, întâlniri-fulger și „dragostea” se juca pe cartea zestrei, a influenţei şi prestigiului familiilor implicate. Așadar, prea puțini monarhi s-au iubit cu adevărat, am putea spune. Da, respect, înțelegere, afecțiune chiar, dar dragoste mai rar. Din acest mic procent al istoriei fac parte și primii suverani ai României, Carol I și Elisabeta. Deși mulți le-au considerat căsnicia ca lipsită de iubire – și asta mai mult din cauza aparentei firi reci și riguroase a regelui –, povestea celor doi a dus pe umeri România modernă și independentă. Vorbim până la urmă de cel mai longeviv cuplu suveran al nostru: 45 de ani de căsnicie.
Carol era deja de trei ani domnitorul României atunci când a cunoscut-o oficial pe Elisabeta – avea 30 de ani și o țară total necunoscută de condus. Neoficial, cei doi se întâlniseră prima dată în urmă cu opt ani, în 1861, la Curtea prusacă de la Berlin, și se pare că de pe atunci tânăra prințesă de Wied îl îndrăgise: „Eram foarte veselă de-a revedea pe tânărul prinț, pe care-l mai întâlnisem la Berlin. Mă interesa mult prințul ale cărui fapte le găseam îndrăznețe și a cărui hotărâre de a se jertfi pentru un popor tânăr îmi părea cavalerească și nobilă”.
„Sunt foarte, foarte fericită că pot fi mireasa ta!”
Povestea lor a început pe 12 octombrie 1869. Doar de câteva ore alături de gingașa Elisabeta a avut nevoie Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pentru a realiza că ea îi este sufletul pereche. O plimbare la grădina zoologică din Köln, iar mai târziu, un concert al Clarei Schumann. La finalul serii, logodna era pecetluită cu o cruce de opal, primită de Elisabeta de la Carol. Îndatoririle pe care acesta le avea ca domnitor l-au obligat să plece însă imediat la Paris. Schimbul prompt de scrisori dintre ei ne arată, peste timp, că dragostea se cunoaște de la început, iar ei au fost acei suverani norocoși să o aibă. Iată ce îi scria Elisabeta pe 13 octombrie 1869: „Dragule! Nu îmi pare deloc ca un vis că îți aparțin, ci simt cu adevărat ca pe o sărbătoare în inima mea, acum când îți scriu această primă scrisoare. (...) Mi-am repetat fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus și toate îmi sunt tare scumpe. Mi s-a întâmplat cel mai fericit lucru care i se poate întâmpla unei fete: să fie dorită de un bărbat în care ea are încredere și căruia îi crede. (...) Eu pot doar să îți repet: sunt foarte, foarte fericită că pot fi mireasa ta! Vino cât mai curând! Pe veci a ta, Elisabeta”.
Tinerii monarhi au făcut două nunți – şi cu toate că nu reprezentau decât o chestiune de religie și de politică, ambele evenimente au fost în egală măsură speciale. La Neuwied, pe 16 noiembrie 1869, a fost un bal nemaivăzut, la care tot orașul a luat parte. Câteva zile mai târziu, ajunși în București, au fost cununaţi după rit ortodox, așa cum cerea Constituția țării, iar momentul a fost marcat de căsătoria a 40 de cupluri de țărani, care simbolizau județele țării.
Pentru Elisabeta, prima zi ca Doamnă a României a fost una nefastă, care prevestea parcă domnia ei marcată de boli: „A doua zi după intrarea mea în capitală, am făcut rujeolă. Să fiu bolnavă, să nu cunosc pe nimeni, nici măcar pe propriul meu soț, nici pe doamnele de onoare, nici pe medici, nici pe cameristă, a fost cam greu. Mai cu seamă, mă durea că se spunea despre mine că sunt nervoasă, de niște oameni care nu știau nimic despre trecutul meu. În acele clipe am ascuns multe lacrimi în perna mea”.
Tinerețe înconjurată de moarte
Primii zece ani de căsnicie au fost cei mai buni, dar și cei mai grei – un adevărat carusel de emoții. În 1870, în viața lor a apărut Maria, singurul copil al cuplului. Fericirea era nemăsurată: „Acest copil fermecător este toată bucuria mea”, îi scria Carol tatălui său. Itty, așa cum o alintau pe micuță, le completa viața – micile detalii, micile cuvinte de la sfârșitul scrisorilor, atunci când erau departe, spun totul. Lucrurile erau liniștite, așa cum trebuiau să fie: Elisabeta Doamna se ocupa de creșterea micuței Maria, iar Carol încerca să își cunoască poporul mai îndeaproape. La începutul verii lui 1873, Elisabeta a plecat în Germania pentru ca Maria să-și cunoască bunicii. Carol, însă, a luat la pas sudul țării. Scrisorile lor începeau cu „Dragul meu și numai al meu pe toată fața pământului!”, „Din tot sufletul iubită Elisabeta” și continuau, cu scris de îndrăgostiți, să-și povestească, de-a fir a păr, zilele. Chiar și mica principesă îi scrie, la doar trei ani, tatălui ei, intervenind între rândurile Elisabetei: „Dear Tată! Eu sunt cuminte, eu mă jocu multu. Amu plimbatu cu patru cai. Cattrina a avutu puțin friguru. Tată, te iubesc multu și te sărutu”.
Fericirea le-a fost de scurtă durată. În aprilie 1874, Itty s-a îmbolnăvit de scarlatină. Deși plecaseră în grabă din Capitala invadată de o epidemie, micuța contractase boala și o dusese cu ea la Peleș. O săptămână au chinuit-o febra și frigurile, spre neputința medicilor și disperarea părinților ei. Era 8 aprilie, la miezul nopții, și creștinii ortodocși erau plecați să ia Lumină. Cu vocea stinsă, copila le spune, ca o premoniție: „Dacă mă culc, adorm şi nu mă mai trezesc”. A doua zi, micuța Maria era plecată în lumea celor drepți.
„Dragostea noastră a crescut și mai mult”
Mulți au spus că moartea Mariei i-a înstrăinat pe Carol și Elisabeta. Însă scrisorile de mai târziu spun altceva: „Mie mi s-au împlinit mai multe decât am așteptat, mult mai multe, și o spun cu sufletul recunoscător, iar copilul pe care l-am avut este dovada limpede că providența ne-a găsit potriviţi unul pentru celălalt și că a dorit să ne binecuvânteze! Oh, dragul meu drag! Fericirea noastră nu e distrusă, deoarece dragostea noastră a crescut și mai mult! Atunci când unui bărbat i se naște un copil, atunci abia simte că femeia lui e femeia lui, pe când o femeie care pierde un copil simte că bărbatul care o sprijină în clipa aceea este bărbatul ei, iar astfel se înfiripă un şuvoi de iubire între noi doi, iar acesta duce barca vieţii noastre mai departe, prin toate chinurile care ne sunt date pe pământ, printre toate stâncile şi peste toate hăurile, nu-i așa, dragul meu drag?”.
Carol a iubit-o și a prețuit-o pe Elisabeta toată viața, fiindu-i alături în următorii ani, când tinerețea și sănătatea aveau să o trădeze: numeroase sarcini pierdute, numeroase încercări ale unei regine de a asigura un moștenitor, numeroase încercări ale unei soții de a-și arăta dragostea. „Când mă gândesc că de șaptesprezece sau optsprezece ori am pierdut sarcinile, de multe ori nu îndrăzneam să vorbesc despre asta, știind deja că deși erau semne și mi-era rău – un rău de care, spre deosebire de alte femei, n-aveam dreptul să mă plâng, el fiind semnul sigur că pot spera – îmi dădeam seama că la mine iar nu va fi nimic!”, îi scria Elisabeta, în 1904, biografului ei, George Bengescu.
Scrisori de pe front: „Gândurile mele sunt mereu la tine”
Moartea avea să le bată iar la ușă, sub o altă formă: războiul. Grijile și strângerile de inimă ale participării domnitorului Carol I în fruntea Armatei Române pe frontul Războiului Ruso-Turc s-au amestecat cu bucuria obținerii Independenței țării. „Din suflet iubită Elisabeta! am sperat ca poșta de azi să îmi aducă o scrisoare de la tine, tânjesc după vești de la tine, vreau să știu cum îți merge, dacă nu te simți prea singură, dacă nu suferi de căldură”, așa îi scria Carol soției lui, de la Poiana.
Aflat în bătaia focului, cu toate greutățile unui astfel de conflict pe umeri, iată că regele îi scria Elisabetei scrisori lungi despre starea lui, politică, strategie, vreme – dar toate erau doar rânduri împletite cu dragoste, dor și îngrijorare: „Sper să îți meargă tot timpul bine, mi-e teamă să nu te obosești prea tare. Scrie-mi cât de curând din nou și dă-mi detalii despre starea ta, în curând trebuie să se lămurească. Gândurile mele sunt mereu la tine, căci vremea despărțirii va trece și ne vom putea bucura din nou să fim împreună. Te îmbrățișez din tot sufletul. Cu totul al tău, Carol”. Așa se încheiau majoritatea epistolelor trimise de Carol, rânduri sensibile, care schimbă total portretul rece al suveranului, prea mult – și nedrept, am spune – răspândit în istorie.
Fericiți până la adânci bătrâneți
Carol a iubit-o pe Elisabeta până la sfârșit – şi nu s-a dat nici înapoi de la a-i arăta. Iată cum, la împlinirea vârstei de 60 de ani, regina a fost surprinsă de cadourile primite, ele confirmând despre Carol că nu îi era doar soț, ci și cel mai bun prieten, care o cunoștea cu adevărat. Mai mult, tabloul primit în dar era parcă o reînnoire a jurămintelor, o confirmare a faptului că a iubit-o încă de la început. În noaptea dinaintea logodnei, Elisabeta a avut un vis, pe care i l-a împărtășit și lui Carol – vis, iată, reprezentat peste ani într-un tablou.
„Când l-am trezit pe Rege, am început mulțumindu-i din nou pentru splendidul lui dar, sosit câteva zile înainte: un pian Bechstein, primul meu piano-forte, după ce toţi artiștii care cântaseră la mine, în cursul anilor acestora, fuseseră nevoiţi să se mulțumească cu micul meu pian arhiuzat. Acest piano-forte fusese consacrat prin Emil Sauer și-și destăinuise deja sunetele dumnezeieşti. Recunoștința mea era, prin urmare, cu atât mai adâncă și mereu ziceam: E prea mult, mult prea mult! Regele însă zâmbea şiret și pretindea că este de ajuns! Când am sosit la dejun – cu întârziere, firește, pentru că a trebuit să-mi miros înainte toate florile, să pun în mișcare muzica și să fac să joace pisicuțele mele împodobite –, am mai găsit un dar: un tablou splendid de contele Courten, pe care Regele mi-l cumpărase la München. Dându-mi-l, îmi zise: Îți dăruiesc visul tău! Acest tablou este numit: În galeria înaintaşilor. O încântătoare fată tânără, în picioare, gânditoare, în haine de bal, luminată viu de o lampă, într-o galerie care se pierde în urma ei în lumina lunii. În fund, în penumbră, răsare viziunea unui cavaler, transparent, dar totuși vizibil, care o urmărește cu priviri severe și dulci. E un tablou de-o poezie avântată”.
Dragoste și rațiune
Singurul moment care le-a afectat căsnicia (dar nicidecum iubirea) a fost relația dintre domnișoara de onoare a reginei, Elena Văcărescu, și principele moștenitor, Ferdinand. O așa legătură amoroasă, la nivel oficial, era interzisă de Constituție: o căsătorie regală trebuia să fie doar cu o prințesă străină. Carol se afla, așadar, între ciocan și nicovală. Pe de o parte, era regina, care îi proteja pe cei doi îndrăgostiți și care insista neobosită pe lângă rege să le binecuvânteze relația. Pe de cealaltă parte, era... toată lumea: Consiliul de Miniștri, partidele politice, opinia publică. Pus să aleagă între persoanele care îi erau atât de dragi și lege, educația nemțească și-a spus cuvântul, așa cum îi era și deviza: „Totul pentru țară, nimic pentru mine”.
Cei implicați în acest scandal au fost trimiși de rege în exil: Ferdinand a plecat într-o călătorie europeană și Elena Văcărescu a fost trimisă (definitiv!) la Paris. Regina Elisabeta a plecat și ea în Germania, unde a stat cu familia ei timp de doi ani. Toată implicarea sufletească a Elisabetei i-a afectat și starea de sănătate, care oricum era mai mult precară. Regina Elisabeta a paralizat și a fost nevoită să se ajute mai mulți ani de un scaun cu rotile, special făcut pentru ea. „Faptul că sunt paralizată mă lasă complet indiferentă și nu mă jenează câtuși de puțin, dar inima, numai inimii nicio supărare! Căci ea nu mai poate!”, așa scria, din exil, sensibila regină.
Din acest exil, Elisabeta i-a trimis nenumărate epistole scrise la supărare, acuzându-l pe Carol de neîncredere și lipsă de iubire. Stăpân pe sentimentele și pe acțiunile sale, Carol i-a răspuns cu lungi argumente obiective motivele pentru care a luat această decizie și mai ales faptul că dragostea lui este la fel de mare ca întotdeauna. Mai mult de atât, cu toate că Elisabeta nu se implica în deciziile sale politice, Carol conta mereu pe sfatul ei, sfat a cărui lipsă o simțea. „Scumpă Elisabeta! De la ultima mea scrisoare, în care se oglindeau cele mai tainice simţiri şi sentimente ale mele, a trecut vreme lungă și dorul de tine îmi pune din nou pana în mână pentru a-ți spune cât de mult sufăr din cauza lungii noastre despărţiri şi a marilor mele griji pentru tine. Frumoasa ta scrisoare, bogată în vorbe de laudă pentru activitatea şi realizările mele, la care tu ai contribuit atât de mult și pe care le-am împărțit întotdeauna, a fost foarte săracă în asigurări de iubire, de împărtăşire a aceloraşi sentimente și de afecţiune pentru mine. Tu împărtășești o concepție stranie, ca și cum mi-ar fi suficiente în viitor, în viața mea, succesele dobândite, și nu aș mai avea nici o nevoie de fericire, de un cămin ori de dragoste. Oare inima ta a înghețat cu totul și crezi că sunt lipsit de inimă, de sentimente, de simţiri?”, așa suna una dintre scrisorile lui Carol către soția sa – pline de dor, de singurătate şi de tristețe.
„Nu viața se netezește, ci sufletul”
După 48 de ani de domnie și 45 de căsnicie, Regele Carol I părăsea lumea celor vii. Avea 75 de ani și lăsa în urmă o lume în plin război, o tânără dinastie domnitoare, o Românie independentă, dar mai ales o soție îndurerată. Regina Elisabeta s-a retras la Palatul Episcopal de la Curtea de Argeș pentru a fi mai aproape de mormântul celui pe care l-a iubit toată viața. Îmbrăcată mereu în negru, Elisabeta aștepta moartea. Continua să facă tot ce a făcut întreaga viață: să ajute și să creeze, să își facă datoria de regină. La un an și jumătate de la moartea regelui, pe 18 februarie (stil nou: 2 martie) 1916, pleca și ea pe ultimul drum.
După o viață umbrită de moarte și de tristețe, Regina Elisabeta își găsise liniștea sufletească abia la bătrânețe: „Puțini sunt aceia care să se fi bucurat atât de mult ca mine când am împlinit șaizeci de ani. Când eram de douăzeci de ani doream cu ardoare să fiu de șaizeci. Mi se părea că această vârstă este limanul desăvârșit al liniștii și păcii și că atunci viața, care a început pentru mine viforoasă, ar trebui să se netezească și să oglindească numai în culori strălucite cel mai frumos apus de soare. Dar viața rămâne de cele mai multe ori întunecată și plină de enigme până la sfârșit. Nu viața se netezește, ci sufletul”.