Carol de Hohenzollern‐Sigmaringen: „Justiția este cea mai mare instituție”
Aducerea unui principe străin dintr‐o familie domnitoare din Europa Occidentală, în persoana lui Carol de Hohenzollern‐Sigmaringen (1866), și instituirea unui regim monarhic ereditar au determinat evoluții importante în întreaga societate românească, deci inclusiv în domeniul justiției. În același an a fost adoptată și noua Constituție, considerată, la acea vreme, printre cele mai liberale din Europa.
Și de data aceasta, legea fundamentală nu conținea referiri la Guvern, ci doar la miniștri. Astfel, aceștia erau numiți și revocați de domn, care deținea puterea executivă. Nu putea accede la această funcție decât cetățenul român din naștere sau cel care a dobândit împământenire. De asemenea, niciun membru al familiei domnitoare nu putea fi ministru. Miniștrii erau răspunzători pentru actele lor. Niciun act al domnului nu putea avea tărie decât dacă era contrasemnat de un ministru, care astfel devenea răspunzător de respectivul act. Miniștrii puteau fi acuzați și trimiși spre judecată în fața Înaltei Curți de Casațiune și Justiție de către domn sau de oricare dintre cele două Camere. Prin urmare, domnul era inviolabil, adică nu era răspunzător pentru actele sale personale. Dar principiul inviolabilității însemna că actele suveranului nu aveau nicio putere, dacă nu erau semnate și de ministrul de resort, care, astfel, devenea răspunzător.
În art. 132 se stipula necesitatea adoptării unor legi speciale, între care și una privitoare la responsabilitea miniștrilor și a celorlalți agenți ai puterii executive. Practic, abia odată cu adoptarea acesteia, în 1879, Consiliul de Miniștri își dobândește consacrarea juridică. Cât despre ministere, acestea nu se bucurau de o bază constituțională (vor fi menționate în Constituția din 1923), funcționând potrivit uzului. De la sine înțeles însă, Ministerul Justiției își păstrează în continuare relevanța.
Spirit riguros, Carol a insistat asupra întăririi justiției și a respectului față de lege. Într-un discurs din august 1866, el a promis că va acorda o atenție specială acestui domeniu: „Organizarea justiției și a administrației este, o știu, imperios reclamată; voi avea asupra ei o mare îngrijire”. Ideea a fost reluată, în mesajul transmis în noiembrie 1866 cu prilejul deschiderii Corpurilor Legiuitoare: „Guvernul Meu, în credința sa că condițiunea principală de stabilitate și de progres este respectul Constituțiunii și stricta executare a legilor, cere concursul activ al tuturor cetățenilor, pentru a stârpi viciurile, atât de adânc înrădăcinate în administrație și în justiție. Numai cu acest preț vom putea ridica prestigiul autorității, vom introduce sincera și leala respectare a instituțiunilor, a libertății bine înțelese, a legalității și a drepturilor tuturor”. De altfel, Carol considera că „Justiția este cea mai mare instituție într-o țară unde independența țării domnește”, după cum afirma în mesajul similar din 1872.
Organizarea judecătorească și inamovibilitatea magistraților
În mesajul Coroanei din anul 1866, Carol își exprima nemulțumirea față de starea Justiției: „Nestabilitatea în magistratură, care în loc să dispară, am găsit-o ajunsă la culme, un personal judecătoresc în mare parte rău ales sau neîndestulător, trista stare a închisorilor, și îndrăznim a o zice, un spirit de a face din justiție un instrument politic, toate acestea au contribuit de am găsit lucrările judecătorilor... într-o situațiune puțin satisfăcătoare”.
Prin urmare, în perioada următoare, o preocupare constantă a miniștrilor justiției, indiferent de apartenența lor politică, a fost situația magistraturii și organizarea judecătorească. Pentru a releva acest efort, prezentăm un fragment din Anuarul Justiției, publicat în 1891: „Față cu acest progres și cu tendința tot crescândă a culturii speciale a dreptului, legea de organizare judecătorească din 1865 nu mai corespundea cu trebuințele timpului [...]. Încă de la 1876, D. Al. Lahovari, ministrul justiției din acel timp, a elaborat o lege asupra admisibilității în funcțiuni judecătorești, în sânul Adunării Deputaților din 1882 s-a agitat chestiunea reformei judecătorești, s-a întocmit o comisiune care să studieze cel mai nimerit sistem de introdus, majoritatea comisiei s-a pronunțat pentru sistemul eligibilității magistraților și minoritatea pentru acel al inamovibilității lor. Mai târziu, D-nii miniștri ai justiției, Eug. Stătescu și C. Nacu, s-au ocupat de această chestiune; un proiect de lege bazat pe principiul inamovibilității elaborat de D. Stătescu a și fost introdus în desbaterea Senatului în 1887. În anul următor, D. A. Marghiloman, ministrul justiției, a elaborat un proiect de lege pentru organizarea judecătorească, acest proiect studiat de D. Theodor Rosseti (sic!, n.n.), ministrul justiției, și modificat în unele dispoziții de detaliu, a fost introdus în desbaterea corpurilor legiuitoare și adoptându-se, s-au promulgat la 1 Septembrie 1890 și s-au pus în lucrare la aceeași dată, de când președinții și consilierii curților de apel și președinții tribunalelor au devenit inamovibili”.
Într-adevăr, Legea Rosetti din 1890 a adus principii noi față de actele normative anterioare, extinzând inamovibilitatea la magistrații Curților de Apel, dar și la unii dintre magistrații primei instanțe (precum președinții); a stabilit reguli mai serioase pentru recrutare și a înființat un tribunal disciplinar pentru judecarea magistraților inamovibili.
Fragmentul face parte din articolul „Justiția din România, de la Alexandru Ioan Cuza la Carol I”, publicat în numărul 272 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 13 septembrie - 14 octombrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: Arhiva autorului