Carisma lui Hitler

Adolf Hitler a fost un lider cu totul neobișnuit, dar a reușit să creeze o legătură (sau impresia unei legături) între el și milioane de germani, generând o atracție carismatică fără precedent. Ce s-a întâmplat în perioada interbelică și în perioada războiului în Germania lui Hitler este un avertisment demn de luat în considerare în zilele noastre, scrie istoricul britanic Laurence Rees pentru BBC.  

În miezul poveștii lui Adolf Hitler se află o întrebare care nu a primit încă un răspuns satisfăcător:cum a fost posibil ca un personaj atât de ciudat precum Hitler să ajungă la putere în Germania și cum de s-a bucurat de sprijinul a milioane de oameni? Răspunsul la această întrebare, consideră Rees, nu stă doar în contextul istoric cu totul special –înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial sau criza economică de la începutul anilor '30, ci și în natura comportamentului de lider al lui Hitler. Iar tocmai acest apect al poveștii face ca istoria lui Hitler să fie relevantă și în zilele noastre, spune Rees.

Urmărind tipologia weberiană (privind legitimitatea rațională, tradițională și carismatică), Hitler reprezintă cel mai bun exemplu pentru modelul „liderului carismatic”. El nu era un politician normal, unul care promitea, să spunem, reducerea taxelor sau îmbunătățirea sistemului de sănătate, ci un lider cvasi-religios care promitea națiunii nimic altceva decât  Salvarea.

Înainte de Primul Război Mondial, Hitler era un nimeni, un tânăr cu veleități de artist, plin de ură și prejudecăți, și în același timp un ciudat care nu se putea apropia emoțional de nimeni și care nu putea să participe la o dezbatere intelectuală. Dar când Hitler a început să vorbească în public în berăriile din München, după război, slăbiciunile sale au fost percepute de unii drept atuuri.

Ura sa, afirmată cu înverșunare, completa sentimentele a milioane de germani care se simțeau umiliți de termenii Tratatului de la Versailles și care căutau un țap ispășitor pentru pierderea războiului. Nepriceperea sa în dezbateri a fost văzută drept dovadă a tăriei de caracter, iar refuzul său de a discuta despre tot soiul de fleacuri, ca restul lumii, a fost interpretat drept semnul unui „om special”.

Înainte de foate, faptul că Hitler a descoperit că poate da impresia unei conexiuni între el și audiență a stat la baza succesului său. Pentru mulți, această conexiune s-a născut din „carisma” lui Hitler.

„Omul era atât de carismatic încât oamenii ar fi crezut orice spunea” a declarat Emil Klein, care l-a auzit pe Hitler vorbind în anii '20. Însă nu toți cei care îl ascultau erau de aceeași părere. Rees spune că nu toți se lăsau vrăjiți de carisma lui Hitler, ci doar cei predispușisă creadă lucrurile spuse de Hitler. Adică celor care împărtășeau aceleași idei cu Hitler le era mult mai greu să vadă ce stă în spatele discursurilor sale violente, în spatele ideilor care aveau să conducă Germania spre un dezastru încă și mai mare decât cel care-i oferise lui Hitler șansa să se afirme.

Au existat fără doar și poate oameni care nu au fost deloc impresionați de discursurile lui Hitler. Herbert Richter, un veteran al Primului Război Mondial, declara că Hitler „mi-a displăcut imediat din cauza vocii sale. El doar țipa niște idei politice foarte, foarte simple. Credeam că nu e tocmai normal.”

În a doua parte a anilor '20, când economia Germaniei își revenea după război, Hitler nu a fascinat decât foarte puțini oameni. La alegerile din 1928, Partidul Nazist nu a primit decât 2, 6% din voturi. Dar iată că doar cinci ani mai târziu, Hitler era numit Cancelar, iar partidul său ajungea la conducerea Germaniei.

Cheia acestei evoluții stă în schimbările din economie. Marea Criză economică începută în 1929 a dus la creșterea spectaculoasă a ratei șomajului în Germania și la prăbușirea băncilor. În acest context, Hitler și ideile sale, promovate prin eficientul aparat de propagandă al Partidului Nazist, au început să atragă din ce în ce mai mulți adepți. Jutta Reudiger, care a început să sprijine NSDAP-ul în acea perioadă, declara că Hitler apărea drept salvatorul Germaniei. Femeia s-a numărat printre cei care au avut impresia că percep acea conexiune specială cu liderul nazist. „Aveam sentimentul că acesta este un om care nu se gândește la el și la propriile avantaje, ci doar la bunăstarea poporului german.”

Potrivit lui Rees, a contat foarte mult că Hitler a promovat intens ideea superiorității rasiale a germanilor, dându-le astfel impresia că sunt speciali și mai buni decât alții. Acest element ar fi contribuit enorm la consolidarea relației dintre lideri și supuși.

Hitler nu s-a sfiit să-și ascundă ura și disprețul pentru democrație sau ideea că violența poate și trebuie folosită în scopuri politice. Și, înainte de toate, el le-a oferit germanilor o țintă, un vinovat pentru toate greutățile prin care trecea țara: comuniștii și evreii.

Laurence Rees încheie făcând o paralelă între exemplul Germaniei care l-a adus la putere pe Adolf Hitler și Grecia zilelor noastre, care ar putea fi tentată, în contextul creat de o criză economică fără precedent, să apeleze la un lider neconvențional, carismatic, care le promite salvarea.

Facem apel la memoriile unui important scriitor austriac, Stefan Zweig (n. 1881 – d. 1941), contemporan cu ascensiunea lui Hitler și a Partidului Nazist, pentru a vedea cum a fost perceput Hitler de către cineva care nu s-a lăsat influențat de discursul providențial al acestuia și de așa-zisa sa carismă.

Despre primele apariții ale personajului numit Adolf Hitler la începutul anilor '20, Zweig (foto) avea să-și aducă aminte următoarele:

„Rămâne ca o lege de neclintit a istoriei faptul că tocmai contemporanilor li se refuză posibilitatea de a recunoaște, încă de la primele începuturi, marile mișcări care-și pun amprenta asupra epocii. Așa se face că nu-mi pot aminti când am auzit prima dată de numele lui Adolf Hitler, acest nume pe care, de câțiva ani încoace, suntem nevoiți să-l evocăm sau să-l rostim în fiecare zi, ba chiar în fiecare secundă, într-un context sau altul, numele omului care a adus lumii mai multă nenorocire decât oricare altul de-a lungul timpului. Trebuie să fi fost în orice caz destul de devreme, pentru că Salzburgul nostru, aflat la două ore și jumătate de mers cu trenul, era un fel de vecin al Munchenului, așa că până și problemele strict locale acestuia ne ajungeau destul de repede la ureche. Știu numai că, într-o zi – data n-aș putea s-o mai reconstitui –, un cunoscut a venit la noi și s-a plâns că la Munchen sunt din nou tulburări. Că e vorba mai ales de un netrebnic de agitator pe nume Hitler, care ține întruniri ce se termină cu încăierări nebunești și care ațâță în chipul cel mai vulgar împotriva republicii și a evreilor.

Numele a căzut în mine ca ceva găunos și lipsit de importanță. În continuare nu m-a mai preocupat. Căci câte nume de agitatori și puciști, azi de multă vreme uitate, nu apăreau pe-atunci dintre ruinele Germaniei, ca tot așa de repede să intre în neant? [...] Chiar și fițuica acelei nou-apărute mișcări naționaliste mi-a picat la un moment dat în mână, Miesbacher Anzeiger(care avea să se transforme în Völkischer Beobachter). Dar Miesbachul nu era decât un sat oarecare, iar ziarul era scris ca din popor. Cine se sinchisea de-așa ceva?”

Odată cu arestarea și condamnarea lui Hitler, mișcarea dispare, iar pentru câțiva ani se părea că agitațiile din Munchen nu vor fi altceva decât o amintire a perioadei tulbure de după război. Zweig scrie despre reapariția mișcării și oferă un argument pentru indiferența cu care mulți germani au tratat acest național-socialism violent propus de un personaj obscur:

„După câțiva ani însă a reapărut, de data aceasta săltat cu repeziciune în sus de către valul înfuriat al nemulțumirii. Inflația, șomajul, crizele politice și nu în ultimul rând neghiobia străinătății răscoliseră poporul german;o teribilă nevoie de ordine se făcea simțită în toate straturile poporului german, pentru care ordinea a avut dintotdeauna o importanță  mai mare decât libertatea și dreptul. Și cine promitea ordine – însuși Goethe a spus că dezordinea îi este mai nesuferită decât nedreptatea –, pe acela îl urmau din primul moment sute de mii.

Dar noi continuam să ignorăm primejdia. Puținii scriitori care realmente își dăduseră osteneala de-a citi cartea lui Hitler, în loc să se ocupe de programul lui, luau în râs zorzoanele prozei lui fade. [...]

Dar poate că nici în străinătate nu s-a înțeles niciodată adevăratul motiv pentru care în toți acești ani Germania a subapreciat și minimalizat în așa măsură persoana și influența lui Hitler:nu numai că Germania a fost întotdeauna un stat întemeiat pe existența claselor, dar ea s-a împovărat în plus prin venerația exagerată față de tot ce însemna «cultură». Abstracție făcând de câteva posturi de general, funcțiile înalte în stat au rămas în exclusivitate la dispoziția celor cu «studii academice»;pe când în Anglia un Lloyd George, în Italia un Garibaldi și Mussolini, în Franța un Briand se ridicaseră cu adevărat din popor până la cele mai înalte funcții în stat, pentru neamț era de neconceput ca un om care n-a terminat nici măcar școala medie, necum să fi absolvit vreo școală superioară, ca un ins care a înnoptat prin cămine de burlaci și care ani în șir a dus o viață obscură, cu mijloace nici astăzi scoase la lumină, să poată vreodată să aspire la o poziție pe care deținut-o un baron von Stein, un Bismarkc, un prinț Bülow. Nu altceva decât această aroganță de oameni școliți i-a indus în eroare pe intelectualii germani care au continuat să vadă-n Hitler tot un agitator de berărie care n-ar putea să devină niciodată realmente periculos. [...] Și chiar și atunci când, în acea zi de ianuarie 1933, a devenit cancelar, atât marea masă, cât și aceia care-l împinseseră în acest post îl considerau a fi doar un locțiitor provizoriu, iar în domnia național-socialistă vedeau un simplu episod.”

(Stefan Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui european, Humanitas, București, 2012)

Istoricul Laurence Rees, care colaborează de multă vreme cu BBC pentru programele de istorie, pregătește un documentar în trei părți privind acest subiect. „The Dark Charisma of Adolf Hitler” prezintă mărturii ale contemporanilor lui Hitler și imagini din epocă pentru a arăta cum acest personaj atât de controversat a ajuns la conducerea Germaniei și ce rol a jucat „carisma” în evoluția sa pe atât de spectaculoasă, pe atât de dezastruoasă prin consecințele sale.