Care a fost producția maximă de petrol a României?
Instaurarea regimului comunist a schimbat în scurt timp întreaga societate, pentru că ea a intrat sub controlul strict al Statului. În plan economic, la 11 iunie 1948, cele mai importante companii românești și străine din perioada interbelică și alte bunuri au fost naționalizate, prin aceasta realizându-se trecerea de la proprietatea privată la cea a Statului. Noile întreprinderi și bunurile lor (terenurile, exploatările, instalațiile de prelucrare şi atelierele) au fost organizate în centrale industriale, pentru industria petrolieră organizându-se două astfel de centrale: „Muntenia” și „Moldova”. În anul următor, 1949, a fost stabilit și primul plan economic, de un an, urmat de un altul, și de-abia în perioada 1951-1955 a fost derulat primul plan cincinal.
De realizarea planurilor în diferitele ramuri economice răspundea ministerul tutelar – pentru industria petrolieră fiind Ministerul Minelor și Petrolului, care împărțea obiectivele prevăzute pentru toate întreprinderi-le din subordine. De facto, însă, industria petrolieră era controlată de Sovrompetrol, o societate mixtă sovietico-română, una dintre multele înființate după cel de-al Doilea Război Mondial. Se apreciază că sovromurile au dus o activitate de exploatare a resurselor ţării, mult peste rolul lor de a le gestiona în contul plăţii datoriei de război a ţării către URSS, altfel, cea din urmă considerată în epocă gata oricând a ne oferi un „ajutor frăţesc”. El a durat, cel puţin în cazul Sovrompetrol, peste zece ani. În afara frânei pe care Sovrompetrol a constituit-o, au fost și beneficii ale activității sale, precum reluarea activității economice în industria petrolieră la cote apropiate de nivelul antebelic, ceva mai repede decât în cazul altor industrii.
Era” sovromurilor s-a încheiat în a doua jumătate a ani-lor 1950. Tot până atunci au mai avut loc comasări de între-prinderi și înființări de altele noi, realizându-se astfel o formatare în acord cu cerințele unei economii controlate și cu specificul ţării (dezvoltarea regională precedentă, resurse-le naturale existente). Prima rafinărie postbelică construită în industria petrolieră a fost la Dărmănești și, între 1952-1956, a fost ridicată și rafinăria din Onești, în timp ce altele mai vechi au fost re-clădite și, pe cât posibil, modernizate. Distrugerile provoca-te de război au fost mari și la fel și datoriile de plătit, de ace-ea marja de manevră în anii 1950 era oricum limitată pentru guvernanții acelor vremuri.
Industrializarea forţată
Singura „credinţă” fermă în domeniul economiei din partea liderilor comuniști era că dezvoltarea sa se putea realiza doar prin dezvoltarea industriei. A fost aleasă calea industrializării forțate, astfel că, ani la rând, cele mai importante investiții au luat acest drum. Au fost preferate ramurile industriei grele (energetică, metalurgică, chimică), iar indus-tria materialelor de construcții și cea a prelucrării metalelor au fost considerate „pivotul” principal al acestei dezvoltări. Pentru un asemenea proces care a influențat nu doar economia (vezi migrația internă generată în întreaga ţară și creșterea numărului de muncitori în industrie) erau necesare foarte multe resurse, în principal energetice: petrol, gaze naturale și cărbuni. Dintre ele, petrolul a fost cel mai intens folosit, astfel că, în 1957, când se aniversaseră deja 100 de ani de exploatare petrolieră înregistrată în România, unele dintre sursele petroliere tradiționale începeau să dea semne de epuizare.
Cu asemenea probleme în faţă, a fost început un program susţinut de lucrări de prospecțiuni și explorare pentru a găsi noi surse de petrol, pentru a le pune mai bine în valoare pe cele existente și, în același timp, pentru a le valorifica superior (o sintagmă des întâlnită în literatura epocii). Valorificarea superioară presupunea însă investiții mari. Ele au fost realizate treptat, dând naștere mai multor instalații de prelucrare a țițeiului și a derivatelor sale în rafinării și combinate petrochimice. Au început să fie realizate diferite produse semifinite, care, intrate în circuitul petrochimic, au fost transformate în numeroase produse noi, unele finite și folosite ca atare, altele semifinite și folosite la rândul lor în alte ramuri industriale.
Oricât s-a încercat creșterea rezervelor de petrol, resursă neregenerabilă, în România ele au rămas oricum mai mici faţă de alte state. De aceea, prin construirea unor capacități de rafinare însemnate se punea o presiune în plus nu doar pe industria petrolieră, ci pe întreaga economie.
Producţia maximă de ţiţei în ţară a fost înregistrată în anul 1976 (14,7 milioane de tone).
S-au căutat noi surse de ţiţei și importul a fost una dintre ele. S-au construit chiar și capacităţi de refinare a ţiţeiului pentru ţiţei din import, precum a fost rafinăria Petromidia, construită în anii 1970 pentru a rafina ţiţei din Iran. Când schimbarea de regim politic a afectat Iranul, s-a blocat această sursă de ţiţei, dar el a continuat să fie importat din alte zone.
Acest text este un fragment din articolul „Industria petrolieră românească în perioada 1948-1989. Naţionalizarea companiilor și «era» sovromurilor ”, publicat în revista Historia Special nr. 30, disponibilă la toate punctele de distribuție a presei în perioada 30 martie - 30 iunie 2020, dar și în format digital, pe platforma paydemic.com. (revista:special/30)