Care a fost contextul internațional ce a condus la războiul ruso-japonez din 1904-1905?

Deși războiul ruso-japonez a fost un conflict care s-a purtat între două state, motivele care au condus la declanșarea acestuia s-au plasat într-un context internațional mult mai vast, marile puteri europene jucând un rol decisiv în animarea ostilităților în Asia de Est, la care s-au adăugat și pretențiile expansioniste ale Japoniei renăscute odată cu modernizarea extrem de rapidă din timpul epocii Meiji.

Drumul spre modernizare

Fig. 2:Împăratul Mutsushito, supranumit Împăratul Meiji

Secole de-a rândul, Japonia a fost o țară cu un regim închis, practicând o politică de izolare foarte intensă, stabilind sporadice contacte cu alte țări (de regulă comerciale-și acestea suferind impunerea unor anumite condiții) iar conducerea interzicând niponilor părăsirea insulelor japoneze (acest delict se putea pedepsi chiar cu moartea).

În 1853, comandorul american M. C. Perry, având sub comandă patru nave de război, ancorase în Golful Edo, în Japonia, cu misiunea de a înmâna împăratului o scrisoare din partea președintelui SUA. Această scrisoare obliga practic autoritățile nipone să „deschidă granițele” pentru a încheia tratative comerciale;în caz contrar, comandorul avea mandat de recurgere la forță.

Japonia a aceeptat cererile americane, dar acesta fusese doar începutul, alte state precum Anglia, Rusia, Olanda, Franța și Prusia procedând după modelul american. Deschiderea granițelor, intensificarea agriculturii și a comerțului cu exteriorul au produs importante schimbări sociale și economice, la care s-au adăugat și nemulțumirile cu privire la inechitabilitatea tratativelor cu puterile europene. Cu toate că unele ramuri industriale începeau să se dezvolte, avantajele economice erau doar în favoarea anumitor categorii sociale, astfel că adversarii autorității shogunale s-au folosit de nemulțumirile și frământările sociale pentru a-l înlătura pe shogun și a concentra întreaga autoritate împăratului. Astfel, la 3 ianuarie 1868, împăratul Mutsushito a decretat preluarea puterii, abolirea regimului shogunatului și instaurarea (la cererea reformatorilor) a epocii Meiji („guvernarea luminată”).

Aceasta a reprezentat un nou capitol în istoria Japoniei, care a adus importante schimbări în plan politic (lichidarea privilegiilor feudale, apariția partidelor politice, transformarea monarhului în realul suveran al statului, autoritatea lui extinzându-se asupra întregului teritoriu național etc.), în plan militar, social, economic, dar nu și cultural;Japonia a încercat să ia tot ceea ce era benefic de la Occident (sistem capitalist, tehnică industrială și militară etc.), dar să își păstreze tradițiile și obiceiurile nealterate de secole.

Fig. 3:Caricatură politică franceză a vremii care ilustrează China ca pe o plăcintă ce este împărțită între Regina Victoria a Angliei, Kaiserul Wilhelm al II-lea, Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei, Marianne, simbolul libertății franceze și un samurai japonez, în timp ce în spatele acestora, un mandarin chinez privește neputincios.

Modernizarea constantă transforma Japonia foarte rapid în cel mai puternic stat din estul Asiei, astfel că trebuia să își stabilească și o politică externă pe măsură. Problema era însă reprezentată de faptul că dezvoltarea economică și militară a insulelor nipone coincidea cu expansionismul colonial și cu imperialismul european și nord-american.

Situația instabilă din China mobilizează puterile europene

Principalele puteri europene (Anglia, Franța, Germania, Rusia), datorită expansiunii lor coloniale, aveau numeroase interese geostrategice în zona Asiei de Est si de Sud-Est, în special în China. Ca urmare a „răscoalei boxerilor” care a avut loc în această țară pe fondul nemulțumirilor și frământărilor sociale chineze îndreptate împotriva străinilor, guvernele puterilor cu interese directe în China au mobilizat și au concentrat efective militare în regiunile afectate de revolte. În plus, în urma atacurilor asupra misionarilor creștini, asupra legațiilor străine și asupra vaselor comerciale, marile puteri europene doreau înlesnirea represaliilor împotriva Chinei (Germania nu dorea nici mai mult, nici mai puțin decât împărțirea Chinei).

Fig. 4:Imagini realizate în timpul războiului

În timpul răscoalei boxerilor, Rusia plasase în Manciuria zeci de mii de soldați, obținând astfel controlul acestei regiuni și autodeclarându-se „protectoare” a Chinei, stârnind astfel nemulțumirile Angliei și Japoniei. De asemenea, pretențiile Rusiei nu s-au rezumat doar la regiunea Manciuriei, ci a cerut conducerii de la Seul cedarea de terenuri în sudul Coreei sub pretextul creării unui depozit de cărbuni, adevărata sa intenție fiind aceea de a amplasa o bază navală chiar în fața arhipelagului nipon. Negocierile dintre puterile intervenționiste în China s-au prelungit până în momentul în care China a cedat și a fost obligată să ofere o despăgubire uriașă (450 de milioane de taeli), i s-a cerut pedepsirea tutoror celor care au pregătit sau contribuit la răscoala boxerilor, precum și recunoașterea drepturilor puterilor europene de a-și apăra legațiile și supușii cu forțe militare staționate pe teritoriul chinez – practic, China devenise o semicolonie a puterilor europene.

Aliați și adversari

În ciuda numeroaselor ostilități care puteau conduce cu ușurință la un conflict armat, diplomația japoneză (în frunte cu marchizul Ito) conștientizase faptul că pentru a rezolva problema în Asia de Est, erau necesare anumite negocieri și stabilirea unor compromisuri cu puterile occidentale, dar în special cu Rusia. Japonia a dorit inițial găsirea unui compromis, un modus-vivendi prin care niponii recunoșteau pretențiile Rusiei în Manciuria, în schimbul recunoașterii intereselor speciale ale japonezilor în Coreea. Diplomația niponă a încercat obținerea acestei reconcilieri încă din 1901, dar fără succes. Paradoxal, Anglia se va dovedi aliatul necesar în obținerea recunoașterii Japoniei ca mare putere în regiune. Englezii ar fi dorit încheierea unei alianțe cu Statele Unite, dar cum acest lucru s-a dovedit greu de obținut și cum Rusia nu recunoștea interesele Angliei în China, Coreea și Persia, Japonia a reprezentat pe moment alegerea cea mai potrivită. În ianuarie 1902 s-a semnat tratatul anglo-japonez a cărui menire principală era aceea de a contrabalansa înaintarea rusă spre coasta Pacificului și pentru a împiedica împărțirea Chinei între Germania, Rusia și Franța. totodată, Japoniei i se recunoșteau interesele speciale în Coreea, în timp ce Angliei i se permitea amplasarea unei imense baze navale în Pacific. Țarul Nicolae al II-lea a privit cu ostilitate alianța anglo-japoneză și s-a autodeclarat protectoarea Manciuriei și Mongoliei, a refuzat vehement retragerea trupelor militare din Manciuria și chiar a concentrat puternice contingente militare în Extremul Orient (în special forțe navale). Măsurile luate de Imperiul Țarist erau în mod clar ostile, dar conducerea japoneză a continuat până în 1903 cu negocierile, sperând că vor conduce relațiile ruso-japoneze pe o cale a păcii. Acest lucru s-a dovedit zadarnic. De asemenea, opinia publică niponă era în favoarea unui conflict deschis cu Rusia, armata fiind deja pregătită pentru război. 

Un război mult așteptat cu un rezultat neașteptat 

În februarie 1904, în lipsa răspunsurilor la nota ultimativă adresată Rusiei, Japonia a rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Țarist, iar ostilitățile au fost imediat lansate fără o declarație de război (aceeași tactică va fi aplicată și în al Doilea Război Mondial, față de Statele Unite). Japonezii au mizat în special pe rapiditatea atacurilor, ceea ce le-a și adus succes, până în aprilie 1905, trupele nipone reușind să îi alunge pe ruși din Coreea și blocând flota rusească din Port Arthur (care de altfel a fost cucerit în august 1905, moment în care flota rusească orientală a fost distrusă). Lupte au avut loc și în Manciuria, iar în urma bătăliei de la Mukden, trupele rusești au fost nevoite să se retragă. Spre deosebire de Japonia, care beneficia de pe urma distanței relativ scurte față de teatrele de război, Rusia întâmpina mari probleme de logistică din cauza distanței mult prea mari dintre metropolă și frontul militar.

În disperare de cauză, Rusia a decis trimiterea flotei din Marea Baltică, dar aceasta a fost nevoită să ocolească Africa pe la Capul Bunei Speranțe pentru a evita un eventual conflict cu flota britanică. Flota rusă va fi însă înfrântă în Strâmtoarea Tsushima, pierzând opt crucișătoare. Dificultățile cu care s-a confruntat Rusia au fost accentuate și de mișcările revoluționare din 1905 care au făcut imposibilă continuarea războiului. Victoria unui stat noneuropean a fost o mare surpriză pe plan internațional, dar nu toate statele au privit pozitiv realizarea Japoniei. Statele Unite, care abia obținuseră insulele Hawaii și Filipinele, începuseră să se simtă amenințate de expansiunea Japoniei. Astfel, în 1905, pentru a pune capăt ostilităților, președintele american Theodor Roosevelt a intervenit pentru medierea păcii, atitudine acceptată întâi de japonezi (în secret), iar apoi și de ruși. 

Fig. 5:Crucișătorul japonez Mikasa a fost nava amiral a flotei nipone în Bătălia de la Tsushima din 1905

O victorie care a pregătit drumul expansiunii Japoniei

Prin tratatul de pace semnat la Portsmouth (New Hampshire, SUA), Japoniei i se recunoșteau interesele speciale în Coreea, atât niponii, cât și rușii se angajau „mutual” să își retragă trupele din Manciuria și să o retrocedeze în întregime autorităților chineze;Rusia ceda Japoniei, prin consimțământul Chinei, Port Arthur;cele două state beligerante s-au înțeles să exploateze căile ferate din Manciuria doar în scop comercial și industrial, și nu strategic;de asemenea, Rusia ceda Japoniei partea meridională a Insulei Sahalin (care va reveni URSS-ului la sfarșitul celui de-al Doilea Război Mondial și fiind și astăzi un subiect de dispută între Federația Rusă și Japonia). În ciuda faptului că Japonia și-a câștigat în urma victoriei statutul de mare putere, opinia publică japoneză considera că totuși au fost obținute prea puține teritorii, nu au fost obținute despăgubiri de răboi și nu au fost tratați ca un stat cu adevărat învingător. Ostilitățile generale vor fi îndreptate în special înspre Statele Unite deoarece acestea erau principala putere care începea să fie o barieră în calea expansiunii viitorului Imperiu Japonez.

Bibliografie:Buşe, Constantin;Zamfir, Zorin, Japonia. Un Secol de Istorie 1853 – 1945

Surse poze: 

Fig. 1:https://en.wikipedia.org/wiki/Russo-Japanese_War

Fig. 2:http://www.wa-pedia.com/glossary/meiji_mutsuhito_emperor.shtml

Fig. 4, 5:https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Ruso-Japonez

Fig. 3:https://en.wikipedia.org/wiki/Boxer_Rebellion