Capitularea Frantei - Linia Maginot cea fără de vină

S-a discutat mult despre utilitatea sistemului de fortificaţii de la graniţele Franţei şi s-a ajuns la concluzia că era complet perimat. Tezele istoriografice sunt uşor de lansat şi foarte greu de scos din mentalitatea cercetătorilor şi a maselor. Impactul media este astăzi devastator prin repetarea unor afirmaţii dublate de frumoase imagini realizate pe calculator. 

Au fost construite peste 5.000 de tipuri de fortificații din beton și oțel pentru tirul  tunurilor și al mitralierelor. Erau dispuse după toate regulile artei militare şi multe n-au fost observate de către germani fiindcă erau perfect camuflate în vegetaţie. În plus, executau foc din flanc, adică puteau să secere rapid unităţi întregi. Existau turele din oţel înzestrate cu tunuri antitanc sau cu artilerie de putere medie şi mare. Infanteria putea să fie neutralizată şi prin tirul aruncătoarelor de mine, tirul curb făcându-le ideale pentru baterea soldaţilor adăpostiţi.

 Armata germană a intrat extrem de slab pregătită pentru un război mondial modern şi nu avea o teorie a spargerii liniilor de fortificaţii din beton. Nu avea nici mijloacele necesare, tunurile de mare calibru fiind în număr redus. Bombardierele în zbor orizontal nu reuşeau mare lucru asupra ţintelor punctiforme. Doar Ju-87 Stuka ar fi avut precizia necesară, dar bombele nu aveau suficientă forţă de distrugere. Nu contau decât loviturile directe, ceea ce se putea realiza foarte greu în condiţiile frontului, adică praf şi fum. Nici armamentul greu american n-a reuşit mare lucru împotriva fortificaţiilor germane ce dominau coastele franceze ale Oceanului Atlantic în 1944 şi nu se făcea economie de muniţie. Tancurile uşoare şi medii germane erau complet neputincioase împotriva coloşilor din beton. Doar lipsa de fermitate a comandanţilor francezi şi aplicarea unor anumite planuri operative au permis spargerea dispozitivului defensiv. 

Fortificaţiile erau protejate pe toată lungimea de reţele de sârmă ghimpată şi aveau o lăţime de 12, 5 m. Se adăugau şinele de cale ferată îngropate pentru oprirea blindatelor. Nu era ceva ieşit din comun în domeniul sistemelor defensive, dar nu puteau fi neutralizate decât prin lovituri de artilerie grea sau bombe de mare calibru. Cum suprafaţa era limitată, loviturile directe erau dificil de realizat. Doar atacurile masive cu artileria grea, tunuri și obuziere de calibrele 210 și 420 mm, ar fi adus ceva şanse în favoarea asaltatorilor.

Ofiţerii germani au dat dovadă de o miopie ieşită din comun şi n-au înţeles nimic din lecţia asaltului din 1940. N-au fost comandate mijloace de asalt sau erau în cantităţi nesemnificative pentru Frontul de Est. Au fost obligaţi să recurgă la tehnica sovietică şi piesele de calibrul 122 şi 152 mm au făcut carieră în Wehrmacht. 

Fortificaţiile sunt utile, dar eficienţa lor depinde de cum sunt folosite. Rolul Liniei Maginot n-a fost înţeles de către comandanţii francezi, dar sistemul militar era perfect din punct de vedere al proiectării. Armata franceză a fost prinsă în marş spre poziţii din Belgia şi Olanda în loc să fie pregătită în sisteme defensive de campanie, infanteria fiind aproape imposibil de scos din tranşee. Forţele germane erau extrem de slab pregătite pentru asedierea unor oraşe sau pentru străpungerea liniilor defensive. Au avut mari probleme la Leningrad, Stalingrad, Kursk, El Alamein sau  Tobruk. 

Linia Maginot a fost condamnată fără vină.