Cântul dulce multă propagandă aduce
Se spune că nu se poate face o nuntă adevărată fără lăutari:tot aşa, nici propaganda nu merge fără o muzică adecvată. Aşa stau lucrurile încă din Antichitate, când fondul muzical necesar pentru impresionarea auditoriului era asigurat de tobe şi trâmbiţe. Ulterior, atmosferei create de aceste instrumente li s-a adăugat un cor ce intona anumite versuri, pentru ca în zilele noastre lucrurile să evolueze până la chitări acustice, sintetizatoare electronice şi staţii de amplificare de mare putere pentru un public cât mai numeros.
Liderii politici şi comandanţii militari au fost întotdeauna perfect conştienţi de efectele stimulative deosebite pe care muzica le poate avea asupra maselor sau trupelor. Totul este ca muzica potrivită să apară la locul potrivit pentru a induce auditoriului starea dorită:entuziasm mobilizator, adulaţie, belicozitate, solemnitate, pioşenie etc. Astfel, muzica militară a fost folosită încă din Antichitate pentru a stimula spiritul combativ sau de corp al militarilor în ceremonii sau la luptă, precum muzicienii militari ai regelui Nabucadanazar, „Cântecul lui Deborah” pentru războinicii evrei, marşurile lui Tyrtaeus la spartani şi, un mileniu apoi, cântecele de marş ce au consolidat corpul ienicerilor otomani.
Tot din timpurile antice datează şi muzica religioasă pentru întărirea şi amplificarea credinţelor şi trăirilor spirituale:cântecele din Rig Veda, psalmii lui David, iar în perioada medievală cântecele gregoriene, care, prin efectele lor mnemonice. au avut un rol important în consolidarea catolicismului în Europa Occidentală.
Chopin, Liszt, Beethoven, Haydn, Verdi, Wagner, cu sau fără intenţie, în slujba unor ţeluri politice
Dacă Jean Calvin a descurajat folosirea muzicii, dimpotrivă, preotul protestant Martin Luther aprecia rolul melodiilor pentru apropierea psalmilor de popor. Regina Marii Britanii Elisabeta I a beneficiat de un prolific grup de muzicieni de curte care i-au omagiat victoria împotriva Spaniei, în timp ce Palestrina (1525-1594), în calitate de compozitor şef al Papei Iuliu al III-lea, a contribuit prin muzica sa la Contra-Reformă. În perioada Revoluţiei franceze, nu doar „Marseilleza” a avut un efect galvanizator asupra trupelor şi a populaţiei, ci şi alte cântece, precum „Ca ira” sau „La Carmagnole”, la fel cum în Războiul de Independenţă american au fost compuse cântecele mobilizatoare „Yankee Doodle” sau „Liberty Song”. Compozitori consideraţi astăzi clasici ai muzicii simfonice precum Frederic Chopin (1810-1849) cu „Polonezele” sale, Franz Liszt (1811-1886) cu „Dansurile sale ungare” au contribuit la inflamarea naţionalismului şi a dorinţei de libertate a popoarelor lor. Beethoven – admirator al Revoluţiei franceze – a şters numele iniţial al Simfoniei a III-a Bonaparte, dezamăgit de încoronarea acestuia ca împărat, şi şi-a denumit lucrarea „Eroica”, iar cea de-a noua sa simfonie, cunoscută şi sub numele de „Odă bucuriei”, a devenit din 1972 imnul Consiliului Europei şi apoi al Uniunii Europene.
Profesorul romanticului Beethoven, Joseph Haydn (1732-1809), este clasicul compozitor al imnului Germaniei, care a cunoscut mai multe denumiri şi texte în funcţie de evoluţiile politice, de la „Gott erhalte Franz der Kaiser” în 1797, la „Einigheit und Recht und Freiheit” în 1848 şi apoi la „Deutschland uber Alles” în 1922. O reprezentare la Bruxelles în 1829 a operei lui Daniel Francois Auber, „La Muette de Portici” sau „Masaniello”, a inflamat audienţa în aşa măsură încât a inspirat revolta din 1830 împotriva ocupaţiei militare olandeze care a dus la proclamarea independenţei Belgiei. Giuseppe Verdi (1813-1891) nu a avut intenţii politice exprese atunci când a compus opera sa „Nabuco”, şi mai ales „Va, pensiero” –„Corul sclavilor evrei”, dar acesta a fost imediat adoptat de patrioţii italieni drept imn al mişcării Risorgimento, în timp ce opera sa „Rigoletto” (compusă după piesa lui Victor Hugo din 1832, „Le roi s’amuse”) a fost interpretată drept un vădit manifest liberal anti-aristocratic. În schimb, compozitorul Richard Wagner (1813-1883), resimţind profund înăbuşirea Revoluţiei de la 1848 în Germania, a compus tetralogia „Inelul Nibelungilor” drept o formă de manifest politic privind afirmarea valorilor şi predestinării naţiunii germane, una dintre consecinţe fiind exploatarea propagandistică a acestei opere după aproape un secol de către regimul nazist al lui Adolf Hitler.
În iunie 1871, imediat după reprimarea Comunei din Paris, Eugene Pottier a scris versurile „Internaţionalei”, cărora Pierre Degeyter le-a compus în 1888 muzica, care a devenit ulterior imnul Internaţionalei Comuniste, Comintern, şi semnalul muzical de recunoaştere a socialiştilor şi comuniştilor din toată lumea. Un efect catalizator asupra moralului trupelor aflate pe front, departe de casă, l-au avut în Primul Război Mondial cântecul „Tipperary”, iar în cel de-Al Doilea, „Lili Marlene”. „Opera de trei parale” (1928) a lui Kurt Weill, după piesa lui Berthold Brecht, a fost concepută ca un atac împotriva capitalismului sălbatic, iar „Porgy and Bess” (1935) a lui George Gershwin, drept un suport moral al comunităţii negrilor din sudul Statelor Unite.
Cantautorii protestatari:Bob Dylan şi Joan Baez
Cantautorii sunt acei cântăreţi care-şi compun singuri muzica şi de cele multe ori chiar şi versurile cântecelor pe care le interpretează, acompaniindu-se doar cu o chitară sau o muzicuţă. Aceste cântece sunt mai ales de dragoste, balade sau doine cum se spune la noi, sau blues-uri cum sunt numite în spaţiul anglo-saxon. Atunci când aceşti cantautori au o anumită conştiinţă sau convingere politică sau socială, cântecele lor devin forme de exprimare a protestului lor faţă de inechităţile sociale, nedreptăţile politice, împotriva războiului sau pentru drepturile civile ale minorităţilor, pentru pace. Cântecele cu mesaj politic sau social au fost compuse şi interpretate şi de diferite formaţii, grupuri dedicate unui anumit gen muzical, jazz, rock etc.
Primii cantautori americani ai unor cântece de protest îndreptate împotriva sclaviei, pentru reforme şi dreptate socială, au fost „Hutchinson Family Singers”în prima jumătate a secolului XIX, muzica lor fiind considerată drept predecesoare a cântecelor de peste un secol ale lui Woody Guthrie şi Bob Dylan. Un alt cântec protestatar din genul „negro-spirituals” a fost şi „Lift Every Voice and Sing”, devenitîncepând din 1919 imnul naţional al negrilor americani. În America anilor ’40 şi ’50, vedeta cântecelor de protest au fost Woody Guthrie, precum şi trupele „The Almanac Singers” şi „The Weawers”, care au abordat teme de actualitate ce frământau societatea americană din acea perioadă:echitatea socială, izolaţionismul, antifascismul, participarea la război, mccarthysmul.
Muzica pop-rock din anii ’60-’70 – indisolubil legată de mişcarea hippy – a avut o importantă componentă protestatară socială (lupta pentru drepturi civile a afro-americanilor, organizaţia „Panterele negre”, liderul Martin Luther King), dar şi politică (împotriva Războiului din Vietnam, sub sloganul „Make love, not war”), de mare audienţă în rândul tineretului american şi a celui occidental, intrat direct într-o perioadă de prosperitate, eliberat de angoasele postbelice ale părinţilor. Mari vedete de talia legendarei trupe Beatles sau cantautori de succes precum Bob Dylan sau Joan Baez au dat o consistentă încărcătură protestatară social-politică compoziţiilor lor prin mesaje antirăzboinice, antirasiale şi de echitate socială. Principalele cântece de protest ale lui Bob Dylan, precum „Blowin’ in the Wind”(1962), „Masters of War”(1963), „Talking World War III Blues”(1963) şi „The Times They Are A-Changin” (1964) au fost compuse în perioada ianuarie 1962-noiembrie 1963, celebra piesă „Hurricane” datând din 1976. Bob Dylan, cântând alături de Joan Baez, au devenit celebri prin protestele lor muzicale mai ales după participarea lor la Marşul din Washington din 1963, unde Martin Luther King a rostit celebrul discurs „I Have a Dream”.
În acea perioadă, piesa „If I Had a Hammer”, compusă în 1949, a devenit imnul Mişcării americane pentru drepturi civile, iar „We Shall Overcome” a fost un cântec reprezentativ al luptei pentru pace.
Foto: Joan Baez şi Bob Dylan, la Newport Folk Festival, în iulie 1964
Alţi mari interpreţi de culoare americani au dat glas unor cântece cu puternică încărcătură protestatară legată de problemele specifice comunităţii afro-americane din perioada anilor ’50-’60, precum Sam Cooke – „A Change Is Gonna Come”(1965), Otis Reddingand Aretha Franklin– „Respect”, James Brown– „Say It Loud-I’m Black and I’m Proud”(1968);„I Don’t Want Nobody to Give Me Nothing” („Open Up the Door, I’ll Get It Myself”) (1969) şi Nina Simone– „Mississippi Goddam”(1964), „To Be Young”, „Gifted and Black”(1970).
Ţinte:Războiul din Vietnam, brutalitatea poliţiei, intoleranţa, distrugerea mediului
În 1967, Joan Baez a lansat hit-ul „Saigon Bride” împotriva războiului din Vietnam, iar în 1973 şi-a continuat protestul muzical prin albumul „Where Are You Now, My Son?”, în timp ce Stevie Wondera luat o atitudine fermă împotriva politicii de bombardamente asupra Vietnamului de Nord iniţiată de Richard Nixon, prin cântecul său din 1974 „You Haven't Done Nothin’”.În Marea Britanie a anilor ’60, trupa Beatles şi în mod special John Lennon au produs cele mai influente cântece de protest, „Revolution” fiind una dintre piesele care reflectau tulburările studenţeşti din 1968. După despărţirea Beatles, muzica lui John Lennon a luat o turnură deschis anti-războinică şi angajată în lupta pentru pace, două dintre compoziţiile sale, „Give Peace a Chance” şi „Imagine”, devenind adevărate imnuri ale pacifiştilor din întreaga lume şi a celor ce protestau împotriva Războiului din Vietnam;în timp ce single-ul „Woman Is the Nigger of the World”de pe albumul „Some Time In New York City”, sub influenţa soţiei sale Yoko Ono, lua atitudine în sprijinul drepturilor femeilor.
Alte cântece cu mesaj antirăzboinic au fost compuse şi interpretate de Cat Stevens – „Peace Train”(1971) şi Black Sabbath – „War Pigs”(1970), altele au vizat distrugerea mediului înconjurător („Iron Man” al celor de la „Black Sabbath”) sau brutalitatea poliţiei „Doo Doo Doo Doo Doo” („Heartbreaker”)a trupei Rolling Stones.
Foto:Cantautorul american Woody Guthrie, la New York, în 1943
Ca reacţie la evenimentele din Irlanda de nord din „duminica sângeroasă” – 30 ianuarie 1972 – Paul McCartneya scris cîntecul „Give Ireland Back to the Irish”, în timp ce în Franţa, Georges Brassens(1921-1981), Jacques Brel(1929-1978) au compus şi interpretat numeroase cântece împotriva urii, a intoleranţei şi a războiului.
Contestatarii reginei:The Smiths, cu albumul „The Queen is dead”
Deşi a fost lansat în 1979, cu zece ani înaintea căderii Zidului Berlinului, albumul „The Wall” al trupei Pink Floyd a alimentat numeroşi fermenţi contestatari şi rebeli ai adolescenţilor anilor ’80 („We don’t need no education, we don’t need no self-control”), dar a dobândit noi valenţe în momentul schimbărilor politice revoluţionare din Europa răsăriteană a anului 1989. Stindardul cântecelor americane de protest anti-guvernamental a fost preluat în anii ’80-’90 de către Bruce Springsteen, care a criticat atât politicile administraţiei Reagan prin „Born in the U.S.A”(1984), cât şi cele ale administraţiei Bush jr., în special cele referitoare la Războiul din Irak din 1991.
Deşi la jubileul de diamant din 2012 al Reginei Elisabeta a II-a a Angliei au cântat în onoarea acesteia numeroşi solişti britanici de renume, suverana britanică a traversat şi perioade în care a fost puternic contestată de vedete rock precum trupa The Smiths (cu albumul „The Queen is dead” din 1986), sau piesa din 1977, „God Save the Queen”, a trupei punk Sex Pistols.
În lipsa unor mesaje vădit protestatare, plete şi bărbi, blugi, cizme şi geci de piele
Duritatea represivă şi cenzura atotputernică a regimului comunist din România nu au permis apariţia unor cantautori sau a unor cântece cu un mesaj evident protestatar. În aceste condiţii, mesajul de protest a fost transmis indirect de către artiştii deveniţi idoli ai generaţiilor de tineri şi adolescenţi din anii ’60-’80 prin ţinuta lor nonconformistă şi prin metafora versurilor. Pletele şi bărbile, blugii, cizmele şi gecile de piele afişate pe scenă de membrii legendarei trupe rock Phoenix, împreună cu vigoarea muzicii acesteia, total opusă corurilor şi marşurilor patriotice sau cântecelor leşinate de muzică uşoară promovate de regim, au însemnat enorm pentru păstrarea spiritului liber şi nonconformist al tinerilor din acea perioadă. De asemenea, cântecele folk ale lui Vali Sterian, îndeosebi celebrul „Nopţi”, cu versurile rescrise şi refrenul intonat de revoluţionarii din decembrie 1989, „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”, au conţinut un mesaj protestatar unanim recunoscut ca atare.
În anii ’90, muzica hip-hop (o titulatură parcă voit autopersiflantă şi ridicolă) născută din cartierele mărginaşe nord-americane locuite de negri a preluat un şi mai puternic mesaj contestatar. Unicul mare cîntăreţ alb de muzică hip-hop, Eminem, a produs şi el cântece controversate precum „Mosh”, „White America”, şi „We As Americans” îndreptate împotriva lui George W. Bush şi a guvernului american. În general, hip-hop-ul dă glas frustrărilor tinerei generaţii debusolate de alienarea şi contrastele puternice din societate şi exprimă frământarile, adesea dureroase sau deviante, ale unor „băieţi de cartier” aflaţi în căutarea unor valori morale şi repere sociale stabile (ex. „Noi vrem respect” cântată în 2009 de trupa Paraziţii).
Nu se poate afirma, şi cu atât mai puţin se poate dovedi, că hiturile cantautorilor americani, britanici sau români ar fi influenţat în mod direct evoluţiile politice din ţara unde aceste vedete s-au afirmat şi au concertat. Cu toate acestea, cantautorii nonconformişti au contribuit din plin la formarea unei conştiinţe civice, la maturizărea politică şi socială a societăţii (îndeosebi occidentale), au creat mai ales în rândul tinerilor, deosebit de receptivi la acest gen muzical, o anumită atitudine politică şi socială şi un mod de viaţă bazat pe respectul de sine şi al libertăţilor individuale. Departe de a avea un public restrâns, de nişă, mulţi cantautori precum John Lennon, Joan Baez şi Bob Dylan – sau Phoenix la noi – au fost marii idoli şi adevărate modele de viaţă pentru generaţia hippy, nu numai din punct de vedere al ţinutei, dar şi al atitudinii şi comportamentului.