Când zeii handbalului erau români

În liniştea spaţiului expoziţional al Muzeului Sportului din Bucureşti, tulburată doar de paşii vizitatorilor, dar mai ales de vocile grupurilor de copii, trofeul Campionatului Mondial de Handbal din 1970, câştigat pentru a treia oară de echipa naţională masculină a României, străluceşte peste zestrea sportivă a României;un mesager dincolo de cuvinte a ceea ce au făcut şi ar putea face din nou în lumea sportului românii.

Orice istorie a handbalului scrisă în lume conţine fără excepţie referiri şi, uneori, pagini întregi dedicate handbalului românesc. Atunci când vine vorba despre odiseea acestui sport pe plan internaţional, o lume întreagă cunoaşte, într-o măsură mai mare sau mai mică, povestea ascensiunii postbelice fulminante a României până la nivelul de dominare mondială. De altfel, Cartea Recordurilor a consemnat performanţa istorică a naţionalei masculine de handbal a României, care devenea, în 1974, prima din lume care câştiga de 4 ori Campionatul Mondial. 

Primele titluri mondiale:în 1956 la feminin, în 1961 la masculin

Marile realizări internaţionale ale României în această ramură sportivă nu se datorează unor conjuncturi favorabile, ci activităţii sistematice de organizare şi cristalizare a unei concepţii proprii de joc, viitoarea şcoală românească de handbal, care precede cu decenii momentul cuceririi primelor titluri mondiale de către ţara noastră, la feminin în 1956 şi la masculin în 1961. Acest parcurs de excepţie a valorizat rădăcinile adânci ale handbalului românesc, întinse până în interbelic şi reprezentate de reputaţii specialişti saşi din Ardeal ai handbalului în 11.

Cucerirea de către echipa naţională masculină a României a primului titlu mondial la handbal în 7, în 1961, după cele două anterioare la handbal în 11 aduse de naţionala feminină, în 1956 şi 1960, va deschide o eră de supremaţie a handbalului românesc în lume timp de aproape un deceniu şi jumătate. 

Un glob pământesc stilizat

Dintre cele patru trofee de campioni mondiali ale băieţilor noştri, obţinute în 1961, 1964, 1970 şi 1974, cel al Campionatului Mondial din 1970 se află în prezent expus în cadrul Muzeului Sportului din Bucureşti. La această ediţie a Mondialelor, România a etalat un handbal modern, jucând eficient şi spectaculos, ceea ce i-a atras articole de presă elogioase şi nenumărate ropote de aplauze din partea sălilor arhipline. Până la finala mondială de la Paris, câştigată în prelungiri împotriva R.D.G., învinşii României fuseseră Franţa, Elveţia, Suedia şi Danemarca. „România este de departe cea mai eficace echipă pe care am întâlnit-o în lunga mea carieră. Gruia rămâne incontestabil cel mai puternic şuteur. Ce clasă! Are un şut care paralizează!”, avea să declare portarul danez Bengyt Mortensen după jocul pierdut în faţa echipei noastre.

Trofeul Campionatului Mondial din 1970 câştigat de România este un glob pământesc stilizat sub forma unei sfere de metal auriu, împărţită în 10 compartimente pe orizontală şi în 6 pe vericală, pe care sunt ataşate steguleţele statelor participante la această ediţie. Pe piciorul cilindric de suport al sferei sunt aplicate formele continentelor.

Închis în metalul rece al acestui obiect de patrimoniu aproape iconic se află întreg freamătul acelor zile, cu toată truda şi genialitatea constelaţiei de nume mari ce au format atunci echipa naţională de handbal a României, campioana mondială:Cornel Penu (portar, Dinamo Bucureşti), Ştefan Orban (portar, Univ. Bucureşti), Alexandru Dincă (portar, Steaua Bucureşti), Cristian Gaţu (centru, Steaua Bucureşti), Gheorghe Gruia (inter-dr., Steaua Bucureşti), Valentin Samungi (pivot, Dinamo Bucureşti), Ghiţă Licu (pivot, Dinamo Bucureşti), Cornel Oţelea (centru, Steaua Bucureşti), Roland Gunesch (inter., Universitatea Timişoara), Gheorghe Goran (centru, Steaua Bucureşti), Mihail Marinescu (pivot, Steaua Bucureşti), Titus Moldovan (extremă-dr., Dinamo Bucureşti), Ion Popescu (extremă-dr., Steaua Bucureşti), Gavril Kicsid (inter.-dr.-stg.), Ştefan Birtalan (inter.-stg., Steaua Bucureşti), Cezar Nica (inter-stg., Dinamo Bucureşti). Antrenori:Niculae Nedeff, Oprea Vlase şi Eugen Trofin. Consilier tehnic de pregătire:Ioan Kunst Ghermănescu.

Muzeul Sportului este deţinătorul unui adevărat tezaur de bunuri culturale care atestă vechimea şi amploarea mişcării sportive din România. Misiunea sa este de a prezenta publicului din ţară şi de peste hotare istoria, performanţele şi marile personalităţi ale sportului românesc, alături de contribuţia românilor la odiseea olimpismului modern.

Înfiinţat în anul 1970, Muzeul Sportului a fost amplasat iniţial în spaţiul rezervat tribunei oficiale a fostului Stadion „23 August” din Capitală. În 1981, în condiţiile organizării de către ţara noastră a Jocurilor Mondiale Universitare, muzeul a fost dezafectat pe motiv că amplasarea sa era incompatibilă cu protocolul de grad zero impus în zona tribunei oficiale. Identificarea unui spaţiu adecvat în care muzeul să-şi poată continua activitatea s-a dovedit însă o provocare de durată. Funcţionarea instituţiei a fost reluată în 1994, la iniţiativa Ministerului Tineretului şi Sportului, când expoziţia sa de bază a fost redeschisă pentru public în clădirea Muzeului Naţional de Istorie.

Începând din anul 2011, Muzeul Sportului a fost relocat în noul sediu al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, aflat în vecinătatea Stadionului Naţional de Rugby, a Parcului Herăstrău şi în „umbra” Arcului de Triumf. Cu mica sa echipă, instituţia se află în prezent într-un proces gradual de dezvoltare a ofertei expoziţionale şi a colecţiilor. Muzeul Sportului are următorul program cu publicul:Miercuri-Duminică, între orele 10.00 şi 17.00. Accesul publicului este deocamdată gratuit.Pentru mai multe informaţii puteţi accesa şi site-ului muzeului: www.muzeulsportuluiromania.ro