Când viaţa se confundă cu istoria cea mare. 10 lucruri despre viața lui Neagu Djuvara

Istoricul Neagu Djuvara a murit, joi, la vârsta de 101 ani. Unul dintre cei mai expresivi urmaşi ai aristocraţiei româneşti, Djuvara a fost una dintre personalităţile postdecembriste care a vorbit cel mai mult, mai bine şi cu patos autentic despre România şi blazonul ei. Iată 10 lucruri despre viața lui Neagu Djuvara

1. Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti pe 18 august 1916, la trei zile de la intrarea României în Primul Război Mondial.

2. Pe 25 octombrie 1917, când grupările bolşevice conduse de V.I. Lenin preluau controlul în Rusia, prin înlăturarea guvernului Al. Kerenski, Neagu Djuvara se afla la Sankt Petersburg. Avea un an şi două luni şi era refugiat. Tinca Grădişteanu, alături de cei doi fii ai săi, Răzvan şi Neagu, hotărâse să părăsească România aflată sub ocupaţie germană şi să plece în Franţa, via Rusia. Familia a fost reţinută o vreme în Capitala rusă din cauza unei confuzii produse de numele guvernantei eleveţience care îi însoţea – era acelaşi cu al unei spioane germane. Au ajuns în Franţa pe drumul cel lung: prin Finlanda, Suedia şi Anglia.

3. În 1937, an în care a obţinut licenţa în litere la Universitatea Sorbona, s-a căsătorit cu France, alături de care a avut o fiică, pe Domnica. Astăzi, Neagu Djuvara este bunicul Sandrei şi străbunicul tinerei Zoe.

4. În 1941, lupta în Al Doilea Război Mondial şi a participat la asedierea şi cucerirea Odesei – mai rămăseseră în picioare 92 de soldaţi, din aproximativ 3.000 cât porniseră la luptă.

5. În 1943 a intrat în Ministerul român de Externe. În dimineaţa zilei de 23 august 1944, când a avut loc lovitura de Palat, a fost trimis de către Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri condus de Ion Antonescu, la Stockholm. Misiunea sa era de a-i transmite ambasadorului român din Suedia că trebuie reluate negocierile privind ieşirea României din război cu ambsadoarea sovietică, Alexandra Kollontai. Lovitura de teatru de la Bucureşti avea să anuleze sensul misiunii sale. În timpul guvernului Sănătescu a fost numit secretar de legaţie la Stockholm, unde a rămas până în septembrie 1947.

6. Pe 20 septembrie 1947, lua trenul spre Paris, aceasta fiind calea firească pentru a ajunge la Bucureşti, unde fusese chemat din delegaţie. La Paris, a primit un mesaj de la mama sa, care îl sfătuia să nu se întoarcă în ţară. Începea lungul său exil. La Paris, a activat în mai multe organizaţii ale exilului românesc, printre care Comitetul Naţional Român.

7. În 1961, a plecat în Africa, în Republica Niger, care abia împlinise un an de la independenţa faţă de Franţa. A lucrat în calitate de consilier pe lângă preşedinţie şi a ajutat la organizarea Ministerului Afacerilor Externe. Concomitent, a deţinut şi un post de profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. A rămas în Niger timp de 23 de ani, perioadă în care a fost martor la decolonizarea Africii şi la construcţia statelor naţionale independente.

8. În 1990, după Revoluţia română din decembrie ’89, s-a întors în România. În perioada 1991-1998 a fost profesor asociat la Universitatea din Bucureşti şi a fost numit membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi şi al Institutului de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti.

9. În 2008, a înfiinţat Fundaţia Culturală Erbiceanu (FCE), care are scopul de a readuce la lumină realizările înaintaşilor familiei (îndeosebi ale acad. Constantin Erbiceanu, 1838-1913) şi care acordă premii şi sponzorizări în domenii precum muzică, literaratură, istorie şi drept, domenii în care s-au remarcat diferiţi membri ai familiei Erbiceanu.

10. În anul 2014, a publicat volumul de convorbiri „Trei vieţi într-una“, cu prefaţă de Neagu Djuvara.