Când s-au făcut primele vaccinări în Țările Române
De-a lungul timpului, omenirea a cunoscut puterea devastatoare a virusurilor. Cum studierea lor a fost condiționată de evoluția tehnologică, ravagiile cauzate de acestea în rândul populației au condus la pierderi colosale în rândul celor infectați. Unul dintre cele mai periculoase astfel de microorganisme este variola virus. Cu focare care au izbucnit periodic, vărsatul a fost documentat încă din Antichitate. În secolul al VI-lea, el este foarte răspândit în Europa, iar, începând cu secolul al XII-lea, se întinde pe mai multe continente ca urmare a deplasărilor din perioada cruciadelor. Fenomenul începe să fie cunoscut ca pandemie.
Răspândirea acestuia a fost diminuată abia în secolul al XIX-lea când a fost descoperit un vaccin. Creat de Edward Jenner (1749 – 1823), acesta consta în injectarea limfei din vesiculele vacilor bolnave sau din vesiculele persoanelor infectate cu virusul, după cum expune în lucrarea ,,An inquiry into the causes and effects of the variole vaccine”, din 1798. Vaccinare (termen care vine din cuvântul latinesc ,,vacca‘‘) a dus la diminuarea numărului de bolnavi de variolă pe parcursul secolului XIX, scrie dr. Nicoleta Bădilă, pe pagina de Facebook a Muzeului Municipiului București.
În Țările Române, variola s-a răspândit foarte mult în secolul XVIII. Principala metodă de prevenție împotriva acestui virus era inocularea de limfă după ce mai mulți oamenii erau infectați în mod succesiv, în special tineri. Această metodă era menită să slăbească puterea virusului și să genereze imunitatea necesară în față bolii pentru persoana care primea astfel limfa salvatoare. Primele vaccinări sau altoiri, cum erau numite, cu serul lui Jenner s-au făcut la Iași, în 1803. Apoi au continuat într-un număr foarte mic, la câțiva ani distanță, în București și alte orașe importante. De abia către mijlocul secolului, numărul de vaccinați a crescut mai mult.
În politica sanitară a Țărilor Române au apărut obligații de vaccinare: în Regulamentele Organice se impunea organelor sanitare datoria de a vaccina, Comitetul Carantinelor din București a hotărât în 1835 ca nici un țârcovnic să nu fie numit în funcție decât dacă știe să vaccineze (în sate, în lipsa unui medic, acesta era obligat să efectueze acest procedeu), o familie care nu dorea să se vaccineze era scoasă din oraș sub pază timp de 40 de zile în caz de infectare, iar în legile sanitare din 1874 și 1885, vaccinarea împotriva vărsatului devine gratuită și obligatorie.
Vaccinarea din perioada de care vorbim nu este asemănătoare cu ceea ce aveam noi astăzi în minte: o înțepătură făcută cu un mic dispozitiv steril. Procedura propusă de Jenner și practicată de doctori la începutul secolului XIX consta într-o tăietură superficială în braț, în care se introducea serul cu vârful unei pene. Înainte de această metodă, introducerea de substanțe străine în corpul uman se făcea cu ajutorul unor ațe de mătase care se îmbibau în limfă și apoi erau așezate în tăieturi făcute în zona nasului, frunții, urechilor sau a pulpelor.
Seringa apare de abia în 1853 și a fost realizată de Charles Pavaz și Alexander Wood. Aceștia au dezvoltat seringa medicală cu un ac subțire, gol pe interior, care putea injecta substanțe în corp fără a face o incizie prealabilă. Aceasta era făcută din argint și sticlă, prevăzută cu un mecanism intern pe bază de șurub. O astfel de seringă este reprodusă în această imagine și face parte din patrimoniul Muzeului Municipiului București.
Autor: Dr. Nicoleta Bădilă, muzeograf, Secția Istorie a Muzeului Municipiului București