Când peruca era regină sau mică istorie a perucilor

Este vreo legătură între cântăreaţa pop Lady Gaga şi suverana-faraon Cleopatra? Am fi tentaţi să spunem că nu. Şi totuşi o conexiune există. Aşa cum celebra cântăreaţă pop nu ratează nicio ocazie de a şoca lumea muzicală şi fanii prin peruci fistichii, asortate la ţinute excentrice, tot la fel procedau şi vechii egipteni. Dacă despre ţinutele lor nu se poate spune că erau extravagante, perucile, foarte la modă în acea vreme, erau.

Astfel, cu cât era mai înalt rangul social, cu atât peruca era mai sofisticată. Aristocraţia îşi aranja perucile în fel şi chip. Femeile le împodobeau cu bijuterii din aur, panglici şi inele. Cine nu avea resurse pentru o perucă din păr uman, putea purta una din blană de miel sau din fibre vegetale. Două erau motivele pentru care vechii egipteni preferau perucile podoabei capilare originale. În primul rând, căldura excesivă favoriza dezvoltarea păduchilor, o problemă în acele timpuri. Era mai simplu să te razi în cap şi să-ţi acoperi apoi chelia cu o perucă. În al doilea rând, aceeaşi perucă te apăra de razele ucigătoare ale soarelui, funcţionând ca o pălărie. Un batic de tip bandană proteja peruca în timpul furtunilor de nisip.

Meşele blonde, cele mai apreciate

Falsa podoabă capilară era cunoscută şi de cartaginezi. Istoricul grec Polybios spunea că însuşi Hannibal purta perucă, în semn de distincţie. La Roma, peruca intră în uz încă din perioada timpurie a imperiului. Aproape toate aristocratele romane purtau meşe din păr diferit colorate, ca parte din garderoba obişnuită. Părul provenea de la sclavi şi femeile îl foloseau pentru a da volum părului natural şi a fi în acest fel mai atrăgătoare.

Relatări din perioada de tinereţe a împărătesei Messalina spun că aceasta folosea o perucă blondă pentru a se deghiza atunci când mergea la bordel. Meşele blonde erau, de altfel, cele mai căutate printre aristocratele romane, iar părul europencelor părea cel mai potrivit pentru a satisface cele mai pretenţioase gusturi. Faustina, soţia lui Marc Aurelius, era celebră în epocă pentru colecţia sa alcătuită, potrivit mărturiilor vremii, din sute de peruci şi tot atâtea toalete.

Prin comparaţie, în Extremul Orient, dacă excludem gheişele care se foloseau şi ele de astfel de podoabe, în civilizaţiile chineză şi japoneză, perucile erau folosite numai de actori la teatru.

Moda Fontange

Elisabeta I a Angliei era cunoscută pentru peruca sa de culoare roşie. Se spune că, în urma unei afecţiuni medicale, regina ar fi rămas cheală, iar peruca i-ar fi slujit mascării acestui defect.Perucile bărbăteşti, pentru prima oară de la vechii egipteni, reîncep să fie la modă în timpul regelui francez Ludovic al XIII-lea, lovit prematur de chelie. Pentru a ascunde alopecia suveranului, sunt concepute peruci tot mai sofisticate.

Ludovic al XIV-lea al Franţei (1643-1715) impune moda perucilor masive, grele, cârlionţate, care acoperă umerii şi spatele. Deşi sunt inconfortabile şi greu de purtat, se bucură de mare succes în epocă. Peruchierii francezi, breaslă constituită pe la 1670, devin celebri în întreaga Europă pentru iscusinţa şi priceperea lor în confecţionarea perucilor. Cele mai costisitoare exemplare sunt cele din păr uman. Variantele mai ieftine sunt făcute din păr de cal sau de ţap.

Apare şi pudra albă presărată atât peste perucile masculine, cât şi peste cele feminine. Femeile foloseau în plus şi pudră violet, roz sau galbenă.  Se spune că una dintre amantele Regelui Soare, Marie Angelique Scorailles de Roussille, marchiză de Fontange, şi-a legat într-o zi părul deasupra capului cu o panglică. Regelui i-a plăcut foarte mult această pieptănătură, iar ea, ca să-i facă plăcere, se coafa aşa în fiecare zi.

Stilul ei de pieptănătură s-a impus în toată Europa şi a cunoscut şi o a doua variantă, cu voal. Inventivitatea a mers atât de departe încât o a treia variantă a coafurii Fontange impunea folosirea unui cadru de sârmă înalt de peste 30 de cm care se fixa pe cap. Apoi, părul şi meşele erau urcate grămadă pe schelă şi răsucite sub formă de cârlionţi. Procedura era urmată de decorarea coafurii cu panglici de mătase, dantelă. muselină, flori, pene şi bijuterii.

O astfel de pieptănătură nu se realiza cu una cu două, ci după ore în şir de răbdare pe scaunul peruchierului. Pentru ca nepreţuita podoabă obţinută cu greu să dureze mai multe săptămâni, părul care era adăugat trebuia întărit cu gălbenuş de ou. Fericita posesoare trebuia să-şi protejeze coafura pe timpul nopţii pentru ca aceasta să nu se strice şi să o pulverizeze des cu parfum pentru a acoperi mirosul de nespălat. În urma întregii operaţiuni podoaba capilară devenea un adevărat paradis al puricilor şi păduchilor.De alt­fel, se spu­ne că la curtea Regelui Soare igiena era una dintre probleme. Domina con­cepţia potrivit că­reia spălatul dăuna grav sănătăţii:subţia pielea şi făcea corpul vulnerabil în faţa infecţiilor. Prin urmare, puţini erau cei care riscau să folosească apa şi săpunul.

Pentru că mâncărimile deveneau deseori insuportabile, fiecare nobil era dotat cu o „gheruţă“, un fel de instrument a cărui destinaţie era aceea de a ajuta la scărpinat, întrucât utilizarea mâinii în acest scop era considerată dizgraţioasă. Moda perucilor a fost adoptată de întreaga clasă aristocrată, dar şi de cei care aspirau să devină membri ai nobilimii. Spre sfârşitul domniei Regelui Soare, ea s-a răspândit la toate curţile regale ale Europei.

Tehnici de confecţionare

Experienţa purtării perucii a fost relatată de Samuel Pepys, autorul unui celebru jurnal. El scria, pe la 1665, că a dat trei lire pe o perucă din păr uman. Şi-a pus-o pe cap şi, deşi i se părea cam ciudată, a plecat către biserică. A constat apoi că figura sa nu şoca pe nimeni şi, încet-încet, a început să considere normală defilarea prin oraş cu părul altcuiva pe cap.

Mărturiile istorice arată că, pe vremea regelui Ludovic al XVI-lea al Franţei, tehnica de obţinere a perucilor nu era deloc simplă. Mai întâi se lua măsura capului posesorului perucii şi se confecţiona o scăfârlie din lemn, potrivit acelor dimensiuni. Apoi se ţesea „fundaţia“ perucii, făcută din panglici sau fir de bumbac. Fâşia de bumbac era bătută apoi în cuie pe capul de lemn, urmând conturul natural al părului persoanei pentru ca peruca să dea impresia părului natural. Peste conturul astfel trasat, se fixa o plasă de bumbac.

Înainte de a fi prins, părul era bine periat. După aceea, cu ajutorul unei croşete speciale, firele de păr trebuiau înnodate unul câte unul de baza perucii, asemeni ţeserii unui covor. Această activitate lua cam 40-60 de ore. Confecţionarea perucii începea de la spate către creştetul capului. După obţinerea ei, aceasta era coafată şi împodobită.

Sfârşitul perucii?

Secolul al XVIII-lea a adus peruci rococo şi mai înalte, pudrate şi excentric decorate cu bucle. Ele devin un accesoriu la ordinea zilei. Unele doamne mai imaginative purtau pe creştet chiar peruci cu mici colivii cu păsări atunci când mergeau la plimbare prin parc sau în vizită. Cam pe la sfârşitul secolului XVIII, tinerii încep să poarte părul natural. Perucile continuă să fie purtate mai degrabă de persoanele în vârstă, mai conservatoare şi de doamnele care erau prezentate la Curte. După Revoluţia franceză (1789), peruca a fost asociată cu excesele şi decadenţa aristocraţiei şi a pierdut mult în importanţă.

La începutul secolului XX, meşele din păr şi perucile sunt folosite mai degrabă de hairstilişti. Peruca nu mai aduce prestigiu social după inventarea nylonului din care s-au putut confencţiona pe scară industrială podoabe capilare. Astfel că peruca îşi pierde din importanţă şi devine fie o proteză medicală, fie un artificiu folosit de artiştii care vor cu tot dinadinsul să iasă în evidenţă.