Când au aflat creştinii că se împart în catolici şi ortodocşi

Exagerarea efectelor „Schismei celei Mari”, aşa cum este cunoscută în istorie excomunicarea reciprocă a unor ierarhi de la Roma şi Constantinopol, a creat în timp două mari Biserici creştine – Romano-catolică şi Ortodoxă. Ruptura de la 1054 n-a fost percepută de către contemporanii ei ca o destrămare a unităţii de credinţă, ci mai degrabă ca o nouă dispută pentru supremaţie între episcopi.

Setea  de putere şi de influenţă a oamenilor nu s-a domolit nici după ce au mărturisit dumnezeirea Lui Hristos, venit special să-i vindece de patima trufiei. Aşa s-a ajuns ca, la puţin peste 700 de ani de la încetarea persecuţiilor asupra creştinilor (prin Edictul de la Milan din anul 313), „lumea nouă” să se dezbine. Consecinţele evenimentelor de la 16 iulie 1054 le resimţim şi astăzi. Trecerea timpului a adâncit şi mai mult ruptura dintre Răsărit şi Apus, deşi ambele Biserici creştine se roagă continuu pentru refacerea unităţii credinţei.

Fără răsunet pentru români

De reţinut este însă faptul că atât majoritatea apusenilor, cât şi cea a răsăritenilor nu a resimţit schisma imediat după producerea ei. Destul de multă vreme după ce cardinalul Humbert şi patriarhul ecumenic Mihail Cerularie au împărţit lumea creştină, mărturisitorii Lui Hristos au convieţuit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

„Ce puteau afla românii răsfiraţi, creştini dintru început, ­despre dezbinarea bisericească numită «schismă», când nici alte popoare vecine mai întinse şi mai puternice decât ei nu ştiau încă nimic cu privire la ruperea legăturilor de dragoste şi de bună înţelegere dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus?”, întreba retoric profesorul Gheorghe Moisescu (viitorul patriarh Iustin), într-un studiu publicat în revista „Ortodoxia”, acum mai bine de jumătate de secol.

El arăta că săvârşirea schismei la 1054 a trecut pentru contemporani fără interesul şi răsunetul ce am crede azi că trebuie să le fi avut. Neînţelegeri care să fi tulburat pentru o vreme legăturile dintre Constantinopol şi Roma erau de mult obişnuite. Chiar şi epoca de înflorire bisericească a sinoadelor ecumenice a cunoscut unele încercări de schisme, scria Iustin Moisescu.

Teritoriile din Sicilia şi cele din sudul Italiei se aflau, la acea vreme, în posesia normanzilor, iar papa Leon al IX-lea dorea să le dobândească, explică profesorul Eugen Drăgoi, în lucrarea „Istoria Bisericească Universală”. Episcopul Romei a solicitat în acest scop sprijinul împăratului bizantin Constantin al IX-lea, însă creştinii din sudul Italiei se aflau sub jurisdicţia Constantinopolului.

Ce s-a întâmplat la 16 iulie 1054

Încercând atenuarea neînţelegerilor, Papa îşi trimite reprezentanţii la Constantinopol, delegaţia fiind formată din cardinalul Humbert, episcop de Silva Candida, din cancelarul papal Frederic de Lotharingia şi din arhiepiscopul Petru de Amalfi.

Din nefericire, orgoliul cardinalului Humbert, a cărui aversiune faţă de greci era cunoscută, s-a lovit de inflexibilitatea patriarhului constantinopolitan Mihail Cerularie. Acesta din urmă le-a comunicat trimişilor Papei că toate divergenţele cultice şi de jurisdicţie dintre latini şi greci se vor discuta în cadrul unui sinod. Fără a mai aştepta desfăşurarea sinodului, Humbert a depus în altarul Bisericii „Sfânta Sofia” un act prin care îi anatemiza pe patriarhul Mihail Cerularie şi pe alţi câţiva ierarhi răsăriteni.

În opinia majorităţii teologilor creştini, cardinalul Humbert a abuzat de mandatul său, întrucât a aruncat anatema asupra răsăritenilor în numele papei Leon al IX-lea, trecut la cele veşnice cu trei luni mai înainte (19 aprilie 1054).

Replica răsăritenilor

La 24 iulie 1054, patriarhul Mihail Cerularie conduce un sinod în Biserica „Sfânta Sofia” din Constantinopol, unde rosteşte anatema asupra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert şi a celorlalţi trimişi ai Romei. Din aceasta se poate desprinde concluzia că „Schisma cea Mare” a reprezentat o excomunicare reciprocă a unor persoane şi nu a Bisericilor de Răsărit şi de Apus.

De altfel, evenimentul a fost receptat de către oamenii obişnuiţi ca un nou incident nefericit între ierarhii latini şi cei greci, asemenea multor altora petrecute după Sinodul al IV-lea Ecumenic. De exemplu, pelerinii apuseni care soseau în Orientul Mijlociu primeau în continuare Sfânta Împărtăşanie de la preoţii greci de la locurile sfinte. În mintea multor creştini, gâlceava dintre Vechea şi Noua Romă putea fi doar o altă „ceartă de familie”.

Formal, incidentul din iulie 1054 a fost reparat la 7 decembrie 1965, printr-o Declaraţie comună, făcută public simultan la Roma şi Constantinopol de către papa Paul al VI-lea şi de către patriarhul ecumenic Athenagora, care au ridicat sentinţele de excomunicare.