Când a zburat porcul?

Imaginea porcului – animal greoi și eminamente terestru – zburând prin aer este una dintre cele mai folosite în Europa pentru a semnifica imposibilitatea realizării unui eveniment. Cu toate acestea, în mitologia greacă antică, populată de numeroși mistreți periculoși pe care eroii civilizatori precum Heracle, Tezeu și Atalanta îi răpun spre binele omenirii, există și două creaturi care sfidează logica imposibilului din zicalele europene moderne: scroafa zburătoare din Clazomene și, poate, Chrysaor, fratele bun al calului zburător Pegas.

Expresia când o zbura porcul din română își găsește corespondent apropiat în numeroase alte limbi europene, de exemplu: when pigs fly, în engleză, Wenn Schweine Flügel hätten, wäre alles möglich, în germană, ori cuando los chanchos vuelen, în spaniolă. 

Alte limbi europene folosesc expresii diferite, dar cu un sens similar. Francezii, de pildă, spun quand les poules auront des dents („când vor avea găinile dinți”), iar bulgarii когато върбата роди круши („când o face plopul pere”). Alte expresii sinonime se regăsesc, de altfel, și în română: când o face plopul pere și răchita micșunele, când mi-oi vedea ceafa sau la Paștele cailor. 

În filologie, o astfel de expresie este denumită tehnic adynaton ori impossibilium, după cuvintele din greaca veche sau latină ce înseamnă „ceva ce nu se poate”. Astfel de expresii au fost folosite în Antichitate de poeți precum Aristofan ori Vergilius și ni se păstrează chiar o listă de proverbe, atribuită eronat lui Plutarh, care conține 31 adynata, precum: să vânezi vântul cu plasa (pr. 3); să scrii pe apă (pr. 5); să lovești cerul cu săgeata (pr. 6); să numeri valurile (pr. 17); să strângi apa cu năvodul (pr. 31) ș.a.

Aparent, cel puțin dacă judecăm după sursele scrise ce ne-au rămas din Antichitate, grecii și romanii nu aveau o expresie identică celor moderne despre porcii zburători. Cele mai apropiate adynata s-ar regăsi tot în culegerea amintită: să zbori fără aripi (pr. 25) și aripi de lup (pr. 19). În mod ciudat pentru noi astăzi, în proverbele antice grecești, omul și lupul iau locul porcului, când vine vorba de imposibilitatea de a zbura. 

Chiar și așa, în mitologia greacă antică, Dedal, constructorul labirintului din care Tezeu reușise să fugă după ce răpusese Minotaurul, reușește să zboare, împreună cu fiul său Icar, după ce născocește aripi, și scapă astfel de mânia regelui Minos, care drept pedeapsă îl închisese tocmai în labirint. Apar de asemenea cai înaripați, precum celebrul Pegas, dar și creaturi fantastice cu corp de leu și cap de om, dar în același timp cu aripi pe umeri: sfincșii. Nu pare deci surprinzător că, în imaginarul grec, până și porcii au ajuns să aibă aripi. 

Mistrețul în mitologia greacă

Puterea dezlănțuită a naturii căreia omul trebuie să îi facă față prin curaj și inventivitate este întrupată în miturile grecilor antici de numeroși monștri și fiare sălbatice. 

Unele sunt creaturi fantastice, precum harpiile, cu corp de vultur și cap de om, himera, cea cu cap de leu, corp de capră și coadă de șarpe, hidra, șarpele cu multiple capete, trăind în mlaștina din Lerna. 

Altele sunt făpturi reale, înspăimântătoare totuși prin invulnerabilitatea lor în fața armelor umane și prin cruzimea cu care îi atacă pe oameni: taurul alb din Creta, pe care Poseidon îl asmute împotriva recoltelor locale ca pedeapsă pentru Minos cel fără de cuvânt în fața zeului, leii din Nemeea și de pe Muntele Citeron, căprioara cu coarne de aur a zeiței Artemis, din Ceryneia. Oamenii sunt scăpați de flagelul acestor viețuitoare de eroi precum Heracle și Tezeu. Acțiunile lor semnifică victoria geniului uman asupra vitregiei naturii. De pildă, uciderea hidrei de către Heracle, cu ajutorul nepotului său, Iolau, este privită ca o întruchipare a felului în care oamenii au reușit să transforme zonele joase și umede, mlăștinoase, purtătoare de malarie, precum cele din apropierea Lernei, lângă Argos, în zone locuibile. 

Adeseori, rolul fiarei sălbatice cu însușiri supranaturale pe care doar un erou civilizator o poate răpune este jucat de un mistreț de dimensiuni anormale. Este fără îndoială o reflexie a daunelor produse de porcii mistreți recoltelor, dar și a numeroaselor victime pe care le făceau în rândul vânătorilor.

Printre tinerii care cad victime în timpul vânătorii de mistreți se numără Adonis din Cipru, iubitul muritor al Afroditei, ori Atys, fiul regelui lydian Cresus, ucis din greșeală de prințul frigian Adrastos, care voia să îl protejeze de atacul furibund al mistrețului gigantic de pe muntele Olimp din Mysia, în Asia Mică. 

Primul dintre mistreții distructivi din mitologia greacă este cel de pe Muntele Erimant, din Arcadia, pe care Heracle îl hăituiește îndelung prin zăpadă, îl prinde cu un laț, apoi îl aduce viu regelui Euristeu, cel care îl pusese să împlinească această a patra sarcină din cele douăsprezece munci pe care trebuia să le făptuiască eroul, dar care, de frica jivinei, se ascunde într-un chiup de provizii, băgat în pământ. 

Scroafa din Crommyon

Cel de-al doilea exemplu este scroafa mâncătoare de oameni din Crommyon, răpusă de Tezeu, pe drumul său de la Troizen, din Pelopones, spre Atena, ocazie cu care a curățat Istmul Corintic de mai mulți tâlhari și fiare care îi amenințau pe călători. Unii autori antici spun că numele scroafei ar fi fost Faia, însemnând Sura, alții că așa ar fi chemat-o pe bătrâna malefică ce i-ar fi fost stăpână. Plutarh încearcă să raționalizeze mitul și să arate că, în realitate, Faia ar fi fost o femeie care tâlhărea la drumul mare, poreclită Scroafa. 

Strabon, în schimb, scrie că scroafa din Crommyon l-ar fi zămislit pe cel de-al treilea și cel mai cunoscut mistreț din mitologia greacă, adeseori înfățișat pe vasele pictate grecești și pe sarcofagele din vechime

Amintit deja în cântul al IX-lea din Iliada, mistrețul a fost trimis de zeița Artemis să pustiască țarinile și livezile din Calydon, în Etolia, la nord de Golful Corintic, ca pedeapsă pentru regele Oineu care o neglijase atunci când aducea sacrificii zeilor olimpieni. 

Pentru că dincolo de aceste pagube mistrețul gigantic din Calydon, cu colții săi lucitori, adusese pieirea a numeroși vânători, Oineu a dat veste în întreaga Grecie că rostuiește o mare vânătoare a jivinei, adunând eroi cunoscuți precum Castor și Pollux, din Sparta, Iason, din Iolcos, viitorul conducător al expediției argonauților, și Peleu, din Ftia, tatăl lui Ahile. 

În cele din urmă, mistrețul este răpus de Meleagru, fiul regelui Oineu, și de Atalanta, fecioara vânătoare din Arcadia, însă atribuirea trofeului cinegetic reprezentat de capul și pielea fiarei conduce la izbucnirea unui război în toată regula între calydonieni și vecinii lor, cureții.

Fragmentul face parte din articolul „Când o zbura porcul. În mitologia greacă, s-a întâmplat deja demult”, publicat în numărul 255 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 aprilie - 14 mai, și în format digital pe platforma paydemic.