Cămaşa albă: obiectul vestimentar evadat din lenjeria de noapte

Pe cât de banală, pe atât de importantă şi nelipsită din garderoba modernă, cămaşa albă a devenit şi a rămas un must al ţinutei noastre de zi cu zi. Şi o emblemă a eleganţei, încrederii şi bunului gust, fără niciun fel de îndoială.

Cămaşa albă este, probabil, cea mai importantă piesă de îmbrăcăminte din dulapurile noastre. Şi cea mai obişnuită totodată. Dovadă stă faptul că, indiferent de starea socială, materială sau de pregătirea profesională, avem în garderobă nu una, dar de cele mai multe ori, stive de cămăşi albe. Se pare însă că acest obiect vestimentar funcţional, elegant şi mereu la modă este, în fapt, un element vestimentar evadat din lenjeria de noapte direct în stradă şi care, încet-încet, a trecut proba timpului în materie de bun gust.

Rol social egalizator

Dacă viaţa modernă este de neconceput în absenţa cămăşii albe, se pare că şi în Antichitate lucrurile nu erau cu mult diferite. Doar funcţia îndeplinită era alta.

Dacă este să dăm crezare istoricilor modei, cea mai veche cămaşă albă datează de acum 3000 de ani î.Hr. şi a fost descoperită într-un mormânt egiptean de la Tarken. Cămaşa cu pricina avea destinaţia lenjeriei de noapte, cu mâneci plisate şi guler din franjuri. Lenjeria de noapte a fost multă vreme şi lenjeria de moarte, iar cămaşa albă a fost (şi a rămas) piesa de rezistenţă a garderobei funerare.

Cum baia nu a făcut multă vreme parte din rutina zilnică, popularitatea cămăşii s-a bazat în primul rând pe raţiuni de igienă. Carol cel Mare, notează istoricii, purta direct pe piele ceea ce astăzi numim lenjerie de corp – o cămaşă şi pantaloni din bumbac.

De pe la 1300, arta şi literatura încep să dea importanţă acestui obiect de îmbrăcăminte, multe pânze înfăţişându-i pe oameni de condiţii diferite înveşmântaţi în cămăşi albe cu tăieturi diverse. Şi este posibil ca, încă de pe-atunci, cămaşa albă să fi avut un rol social egalizator, pentru că în frescele sau tablourile epocii care ilustrează destinul sufletului după moarte şi calea străbătută până la Judecata de Apoi, principalul element vestimentar este cămaşa albă, la egalitate cu nuditatea. Până pe la 1860, în vremea Republicii italiene, termenul latin „subucula” desemna cămaşa cu funcţie de lenjerie de corp. Oraşele italiene precum Veneţia şi-au păstrat de-a lungul timpului un renume de necontestat în materie de producţie de cămăşi. Se spune, de pildă, că pentru nunta nobilei Lucieta Gradenigo, membră a unei vechi familii de patricieni cu o istorie de pe la 1200, croitorii veneţieni i-au confecţionat acesteia o cămaşă ţesută cu fir de aur.

Maria Antoaneta şi cămaşa albă feminină

În istoria cămăşii, gulerul este vedeta anilor 1500. Astfel, gulerul plat este numit guler franţuzesc, cel cu volane, de câţiva metri chiar, era italian, iar cel ţeapăn, scrobit, era modelul spaniol.

Istoricii modei consemnează că Beau Brummel, în fapt George Bryan Brummel (1770-1840), un arbitru al eleganţei masculine britanice din acea vreme şi bun prieten al prinţului regent (viitorul rege George al IV-lea), a introdus eşarfele legate pe sub gulerele scrobite ale cămăşilor sale imaculate. Se spune că nodurile pe care ştia să le facă erau pe cât de încântătoare, pe atât de elaborate, astfel încât au fost unii care chiar i-au plătit bani grei pentru a lua parte la adevărate sesiuni de instruire ţinute de acesta în materie de noduri şi legături.

Un moment important în istoria cămăşii este legat de inventarea nasturilor. Originea acestei invenţii variază. După unii, un fondator al industriei cămăşilor din Marea Britanie i-ar fi inventat pentru a fixa cumva gulerul jucătorilor de polo în timpul meciurilor. O altă versiune este cea potrivit căreia un inventator anonim contrariat de vântul sălbatic din portul New York a găsit în acest fel soluţia de a lipi cumva cămaşa de corp, ataşând la capete nasturi de sidef.

Revista „Vogue” notează că prima apariţie publică a unei cămăşi albe feminine (în fapt, o rochie de muselină) a fost în portretul reginei Maria Antoaneta (1755-1793), arhiducesă de Austria, soţia lui Ludovic al XVI al Franţei. Portretul semnat Vigée-Lebrun nu respecta eticheta regală, astfel că în 1783 s-a iscat un adevărat scandal pe această temă.

Muncitori vs. gulere albe

Succesul cămăşii a fost într-o continuă creştere până în secolul XX. Gulerul alb, însemnul averii şi al statusului social – chiar dacă din plastic şi detaşabil pentru a da impresia de curăţenie continuă – devine un ideal tot mai râvnit. Se ajunge până acolo încât culoarea gulerului capătă o semnificaţie de clasă. Se pare că scriitorul american Upton Sinclair (1878-1968), autorul cărţii The Jungle, în care arată condiţiile de muncă ale lucrătorilor din industria cărnii, este primul care introduce distincţia dintre muncitorul cu cămaşă albastră (culoarea uniformei) şi funcţionarul administrativ sau patronul purtător de cămaşă albă, distincţie care face epocă în anii 1930.

Diferenţa s-a păstrat până în tulburii ani 1970 din Marea Britanie, care opuneau la acea vreme grupurile de muncitori din industrie purtătorilor de gulere albe angrenaţi în muncile de birou sau afaceri. Astăzi, vorbim despre criminalitatea „gulerelor albe”, semn că anumite semnificaţii sunt încă prezente.

Bogart vs. Brando sau cămaşă albă vs. tricou

Revenind însă la istoria cămăşilor albe, cele care au contribuit neîndoios la popularitatea lor şi la promovarea acestora ca însemn al bunăstării şi averii au fost, şi de această dată, starurile de film din SUA. Rudolph Valentino, supranumit „amantul latin”, după care suspinau la unison toate femeile planetei de pe la 1920, era irezistibil atât pe ecran în cămăşile sale cu mâneci largi, angajat într-un duel mortal cu duşmanul, cât şi în afişele cinematografelor sau prin reviste de astă dată în cămăşi albe, clasice, cu guler răsfrânt. Humphrey Bogart este un alt exemplu de vedetă din Cetatea Filmului care nu s-a putut dezlipi de eticheta eleganţei compusă din costum, cămaşă şi cravată. Starul hollywoodian îi reproşa lui Marlon Brando, vedeta în devenire care se remarcase prin machism şi nonconformism, faptul că intrase în cetatea filmului îmbrăcat în tricouri asudate.

Nici vedetele feminine nu s-au lăsat mai prejos. Lauren Bacall a asortat cămaşa albă cu mâneci bufante cu rujul şi pantalonii largi, precum şi cu un look rece de divă inaccesibilă.

Anii 1950 o arată pe delicata Audrey Hepburn în „Vacanţă la Roma”, îmbrăcată în cămaşă cu mâneci rulate şi legate la mijloc care-i subliniază talia de viespe. Ava Gardner devine un icon al modei cămăşilor albe cu mâneci scurte, iar androgina Katharine Hepburn nu abandonează nici ea cămaşa şi pantalonii largi care erau piesele de rezistenţă ale imaginii sale de femeie emancipată. Alt exemplu este Marlene Dietrich, îngerul albastru înveşmântat în bumbac alb.

Maşina de spălat şi democratizarea cămăşii albe

Dacă în anii 1960, cămaşa albă intră într-un uşor declin odată cu ascensiunea modei etno, în 1967, celebrul model feminin Twiggy o readuce în atenţie şi o impune ca pe un simbol al androginismului. Într-o şedinţă foto, Twiggy pe care o copiau de zor toate adolescentele cu pieptul mai mult sau mai puţin plat se lasă pozată şi apare în reviste în costum, cămaşă şi cravată, semănând totodată şi cu un bărbat şi cu o femeie.

Anii 1980:decada este deschisă de parada de cămăşi albe a creatoarei punk Vivianne Westwood având ca temă piraţii. Simbolul acestor ani devine cămaşa designerului Ferre, cu o arhitectură bogată, guler înalt, plină de referinţe istorice şi confecţionată în diferite forme de diferite ateliere. Cântăreţul american Prince este un adept al acestei mode, afişându-se mereu într-o cămaşă din care curgeau volane pe toate părţile. Kim Basinger face furori în filmul „Nouă săptămâni jumătate”, la fel şi Jennifer Grey în „Dirty Dancing”, amândouă marcând anii 1980.

Anii 1990 simplifică foarte mult cămaşa albă, ca reacţie, poate exagerată, la opulenţa perioadei anterioare. Tot istoricii modei consemnează că în 1992, celebra şi temuta editoare Anna Wintour a ales pentru coperta specială la centenarul revistei „Vogue” în SUA trei supermodele, Claudia Schiffer, Naomi Campbell şi Cindy Crawford, pe care le-a îmbrăcat în cămăşile albe ale casei de modă Gap.

Cămaşa a stat în atenţia unor designeri precum Tom Ford sau Karl Lagerfeld care au rafinat-o până la extrem, transformând-o într-un obiect de lux, de la ţesătura lucioasă şi densă până la croiala îndrăzneaţă şi finisajul impecabil. Dependenţii de modă ar da un strat din pielea proprie pentru a pune mâna pe o cămaşă semnată Tom Ford, cu guler înalt şi ţeapăn, încheiată abia la al treilea nasture.

Şi-ar mai fi un amănunt, poate nu lipsit de semnificaţie. În scurta sa istorie a cămăşii albe, T.M. Lewin notează că inventarea maşinii de spălat a dus la democratizarea cămăşii ca obiect vestimentar în aşa măsură încât astăzi nu mai este de neconceput schimbarea cămăşii albe chiar şi de mai multe ori pe zi. Şi dacă nu v-aţi hotărât cu ce să vă îmbrăcaţi mâine la slujbă sau la interviul de angajare, scoateţi din dulap una dintre cămăşile albe şi ieşiţi în lume cu o ţinută care să vă reprezinte şi care să le evoce privitorilor liniştea şi solemnitatea zăpezii, a norilor sau a munţilor.