Calul Troian și bucătarii Antichității

Puțini sunt cei care nu au auzit de Calul Troian – și mulți dintre ei își amintesc și că această idee destructivă, modelul istoric al nenumăratelor „Coloane a V-a” ulterioare, era atribuită ingeniozității lui Odiseu, inspirat în taină de zeița Atena. Odiseu ar fi putut, la nevoie, să cioplească el însuși calul, doar era meșter priceput în ale lemnăriei;cioplise cu mâna lui patul nupțial de la Itaca, dintr-un măslin ale cărui rădăcini rămăseseră, simbolic, înfipte adânc în pământ.

Totuși, Odiseu rămâne numai proiectantul Calului Troian. Numele dulgherului care a meșterit efectiv calul e cunoscut doar câtorva erudiți:Epeios. Homer îl menționează în treacăt, dar Stesichoros – unul dintre primii poeți ai epocii arhaice, autor al unui poem intitulat Ilioupersis, păstrat fragmentar – adaugă un detaliu neobișnuit:zeița Atena l-a inspirat pe Epeios fiindu-i milă de el, căci, deși era meșter priceput, ajunsese să care apă pentru Atreizi, Agamemnon și Menelaos.

Cine cară apa

În Grecia clasică, adusul apei – de la izvor sau de la fântână, căci în clima mai degrabă secetoasă a ținuturilor mediteraneene, practic nu existau fântâni prin curți, ca la noi la țară – era o ocupație de două ori degradantă:după ce că este rezervată invariabil femeilor, ea este îndeletnicirea prin excelență rezervată sclavelor. În drama lui Euripide, Electra, fiica lui Agamemnon este măritată de uzurpatori, Clytemnestra și Egist, cu un țăran sărac – atât de sărac, spune el însuși, încât nu are nici măcar o singură sclavă care să care apa de la izvor acasă, și prințesa Electra trebuie să îndure ea însăși această umilitoare corvoadă.

Nu e însă neașteptat faptul că epopeea nu se oprește la asemenea amănunte. Pe de-o parte, adresate adesea unui public nobil, poemele epice sunt mult mai interesate de faptele de glorie ale eroilor decât de semenii porcarului Eumaios;pe de altă parte, chiar dacă prințese ca Nausicaa merg la spălatul rufelor pe malul mării, ele au în preajmă sclave care fac și muncile cele mai grele, și se joacă apoi cu stăpâna lor.

Comiși, scutieri, paji și stolnici

Indiferența epică nu e specific homerică:multe alte poeme din diferite epoci istorice sunt mult mai interesate de vitejii războinici decât de cei care le aduc apa sau vinul la masă. E drept, în Iliada, tinerii ucenici în ale meșteșugului armelor, kouroi– „flăcăii nelumiți” – servesc la ospețe, asemeni medievalilor lor omologi, pajii de pe lângă curțile nobile. Aici, funcțiile practice devin adesea elemente constitutive ale rangului (ceea ce în Grecia nu se întâmplă):un adolescent care servește ca paj pe lângă un nobil devine apoi écuyer, nume generic rezervat la origine celor care au de-a face cu grajdurile și călăritul;un echivalent imperfect este comisul de la curțile voievodale românești.

Le Grandécuyer du Roi, cel dintâi dintre așa-numițiiécuyers de main, călărește mereu în dreapta regelui și îl ajută pe acesta când urcă și coboară de pe cal sau din caleașcă.Alții se numesc écuyers de bouche(undeva între stolnic și sluger) – unii „de bucătărie”, care aranjează mâncărurile pe tăvi și platouri, și alțiitranchants, care decupează fripturile la ospețe. Mesele epice sunt mult mai puțin elaborate, și basileul-gazdă e adesea cel care pregătește și apoi distribuie hrana comesenilor, chiar dacă în ambele operații este secondat de slujitori și de paji.

Când regii servesc la masă

Un rege barbar din comedie, cum este tracul Cotys, și-a măritat fiica, probabil în 387/6, cu strategul atenian Iphicrates, inițiator al unor importante reforme în armata de uscat ateniană, care a devenit mult mai eficace și mai victorioasă. Dușmanii lui Iphicrates minimalizau aceste reforme spunând că generalul învățase de la tatăl său, cizmarul, un model mai comod de încălțări pe care îl impusese apoi tuturor pedestrașilor atenieni. Ei nu-i reproșau doar acest posibil conflict de interese, ci și mezalianța cu un rege care, nesocotind uzanțele elenilor, servea el însuși la ospățul de nuntă:„Cotys în persoană, cu un şorţ dinainte, aduce supa într-un castron de aur, şi, tot gustând vinul din cratere, a apucat să se îmbete înaintea tuturor celorlalţi convivi”.Așa scria poetul comic Anaxandrides în piesa Protesilaos(fr. 42 Kassel-Austin=Athenaios 4. 131b-f)pe care am citat-o și într-un text mai vechi.

De fapt, chiar și atunci când serviciul efectiv e asigurat de servitori și/sau sclavi, distribuția hranei – pe principii egalitare sau, dimpotrivă, ierarhice – este atributul public recunoscut al celui care oferă ospățul. Am amintit într-un articol anterior textul din Anabasisa lui Xenofon care descrie ospățul de la curtea regelui trac Seuthes (7.3. 21), devenit celebru în literatura de specialitate datorită lui Marcel Mauss, cunoscutul antropolog francez, care ilustra teoria sa despre schimbul de daruri cu relatarea lui Xenofon despre ospitalitatea regelui trac. Seuthesprimea pe o tipsie toată carnea și arunca convivilor după bunul lui plac bucăţi de carne friptă, în vreme ce curtenii luiîl imită pe rege cu un rang mai jos, aruncând şi ei la rândul lor pâine şi carne celor inferiori. Îndărătul gesturilor lui Seuthes intuim un model social general de redistribuție ierarhică, radical deosebit de modelul paritar al unui deipnongrec.

O lume mai simplă

Până la integrarea lecturii antropologice a textelor antice în cercetarea de istorie a Greciei, asemenea amănunte erau rezervate erudiților, ale căror cunoștințe amănunțite despre viața cotidiană a epocilor îndepărtate mărturiseau o curiozitate insațiabilă și cât se poate de pedantă. Așa se întâmpla și în antichitate, mai ales începând din epoca elenistică. Atunci, primele școli filologice, de la Alexandria și Antiochia mai ales, au acordat o atenție crescândă lecturii în amănunt a textelor epice, pe care savanții de la Biblioteca din Alexandria le-au și editat pentru prima oară critic, preocupați adică de stabilirea unui text cât mai aproape de cel datorat lui „Homer”. Cel mai important dintre acești admirabili savanți, Aristarchos (217-157 a.Chr.), pare să fi fost preocupat, între multe altele, de relația dintre existența plină de strălucire a eroilor homerici și aspectele, la limită triviale, ale vieții cotidiene.

Pornind de la pasaje ca acela în care Priam, regele troian, își mână el însuși carul – în cântul al III-lea alIliadei, versurile 261-2, sau, ca în Odiseia, cântul 21, versurile 59-60, unde Penelopa aduce pețitorilor arcul lui Odiseu – erudiții alexandrini au imaginat o lume idilică, în care eroii epici nu se rușinau să lucreze cu propriile mâini, autourgoi. Autourgosîl numeșteIliadape Agamemnon în pasajul din cântul III, 271-3, admirând îndemânarea cu care regele jertfește cu propria-i mână animalul sacrificial.

O scholie la Odiseeia, I, 332, rezumă aceste concluzii ale lui Aristarchos și ale altor savanți:eroii din timpuri îndepărtate nu considerau degradant să muncească, femeile lor nu se rușinau să spele rufe și să țeasă veșminte, iar un alt comentariu, la Odiseeia3. 411, observă că, deși rege, Nestor le poruncește propriilor săi fii să aducă tot ce se cuvine pentru un sacrificiu, fiindcă pe atunci viața oamenilor era mai simplă și mai dreaptă.