„Călcâiul lui Ahile” al diviziilor române de la Stalingrad
Lipsa armamentului antitanc corespunzător a fost recunoscută ca fiind „călcâiul lui Ahile” al diviziilor române, un aspect remarcat de marea majoritate a lucrărilor, indiferent de origine. Istoricul american David Glantz, precum și alți autori străini, arată că „mijloacele antitanc și artileria de câmp din înzestrarea trupelor române erau inadecvate pentru a stopa sau înfrânge forțele sovietice”.
Astfel, armamentul principal pentru ducerea luptei contra blindatelor era constituit din tunurile cal. 45 mm sovietice capturate și tunurile AT Buckler cal. 47 mm de fabricație austriacă. Abia în octombrie 1942, diviziile române au primit fiecare cinci sau șase tunuri antitanc tractate PAK-97/38 cal. 75 mm, a căror muniție principală erau proiectilele cumulative. Dacă Germania a întâmpinat dificultăți în reorganizarea și echiparea unităților pentru campania de vară 1942, aliații săi, în schimb, nu dispuneau de capacitatea industrială pentru a începe măcar înarmarea trupelor proprii, pentru a face față provocărilor luptei moderne.
Sursele românești arată totuși că „majoritatea, și nu totalitatea” diviziilor române au primit acest tip de armament, iar „în timpul luptei s-a raportat că tunurile de 75 mm germane nu au efect asupra carelor de luptă, neavând proiectile speciale”. Ținând cont de lățimea fâșiei de apărare pentru fiecare divizie din Armata a 3-a (în medie, 18-20 km), rezultă că densitatea armamentului AT era de o piesă pentru fiecare 3-3,5 km. În sudul Stalingradului, la diviziile din Armata a 4-a, densitatea era și mai mică, și anume o piesă la 7,3 km.
Mijloacele cele mai eficiente pentru „blocarea” pătrunderilor executate de unitățile blindate nu erau dispozitivele AT, ci formațiunile mecanizate independente. În mod oficial, exista o astfel de formație în armata comandată de generalul Dumitrescu – Divizia 1 Blindată română, comandată de generalul de divizie Radu Gheorghe.
Spre deosebire de teoreticienii sovietici, care, în organizarea trupelor de tancuri inhibau dezvoltarea progresistă și exploatarea experienței în domeniu a adversarului din interogarea prizonierilor și capturarea de documente, românii au obținut informații importante din experiența germană, explică istoricul rus Alexei Isaev.
În consecință, structura diviziei blindate române a fost copiată de la cea germană și cuprindea un regiment de tancuri (cu două batalioane), două regimente de infanterie motorizată, un regiment de artilerie și elementele auxiliare. În total, divizia avea un efectiv de 13.000 de militari, însă diferența majoră se regăsea în materialul blindat care echipa unitatea.
Isaev susține că divizia blindată română dispunea de 100 de tancuri R-2 (o versiune a tancului de fabricație cehoslovacă LT vz.35 echipat cu un tun cal. 37 mm) când a sosit pe front, în timp ce Glantz merge pe 87 de tancuri R-2. La antrenamentele desfășurate în zona de responsabilitate a Grupului de Armate „B”, trupele române de tancuri au testat performanțele tunurilor din dotare împotriva tancurilor T-34 capturate de germani. Rezultatele, după cum oricine poate bănui, au fost demoralizante, precizează Isaev.
Pe 17 octombrie, Divizia 1 Blindată română a primit 11 tancuri Pz.IV Ausf G (echipat cu un tun cu țeavă lungă cal. 75 mm) și 11 tancuri Pz.III N (echipat cu un tun cu țeavă scurtă cal. 75 mm), suficiente pentru înzestrarea unei companii pentru fiecare batalion din organica diviziei.
Tancurile germane având echipaje române au desfășurat primul exercițiu de antrenament de nivel batalion pe 16 noiembrie, adică cu două zile înainte de începerea contraofensivei sovietice.
Situația Diviziei 22 Blindate germane (comandată de colonelul Eberhard Rodt) din Corpul XLVIII Blindate nu era prea mult diferită de cea a primei formațiuni mobile române, în privința capacității combative. Cu siguranță, aceasta era divizia căreia șoarecii i-au ros cablurile electrice, astfel încât din cele aproximativ 100 de tancuri care echipau divizia, doar 30 erau operative.
Acțiunea rozătoarelor sabotoare este relatată în numeroase lucrări, însă sursele românești susțin că divizia germană dispunea de 130 de tancuri, din care au sosit pe câmpul de luptă 40, la alte 45 de tancuri motoarele nu au funcționat din cauza șoarecilor care au ros cablurile, iar alte 45 au rămas pe drum din pricina altor probleme tehnice. Episodul cu imobilizarea diviziei germane de către șoarecii sovietici a devenit o mică legendă, însă aceeași problemă a afectat aviația sovietică într-o manieră mult mai perfidă. În ajunul declanșării Operațiunii Uranus, Armata a 16-a Aeriană a descoperit că șoarecii s-au ocupat și de cablurile unor avioane. Mai mult, se pare că șoarecii au infectat echipajele cu tularemia, o boală infecțioasă.
În orice caz, formațiunea era pregătită pentru a fi dislocată pentru întărirea apărării dispozitivului de apărare din fața capetelor de pod de la Kletskaia și Serafimovici. Pe 10 noiembrie, divizia a primit ordin să se disloce în sectorul Armatei a 3-a române, ultimele unități din organica diviziei primind ordin să se deplaseze în sectorul ordonat pe 16 noiembrie.
Descoperă radiografia Bătăliei de la Stalingrad, o luptă crucială istoria celui de-al Doilea Război Mondial, în numărul 53 al revistei „Historia Special” (revista:special/53), , disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 22 decembrie 2025 – 21 martie 2026, și în format digital pe paydemic.com.